Biancăi Păduraru
Ne aflăm în casa dragonului Bucșă, tocmai când acesta se pregătește pentru a semna o reînoire a contractului cu firma "Povești de adormit copiii" deoarece câștigă destul de bine acolo iar criza aproape că nu a simțit-o deloc, banii intrându-i în cont ca și până acum fără nici o scădere sau, doamne ferește, o majorare a salariului. În cele mai multe dintre poveștile în care joacă, Bucșă are rol negativ, ceea ce în ziua de astăzi se potrivește de minune cu sistemul de conducere al autorităților naționale. Toată lumea îi consideră personaje negative într-o poveste la care luăm parte mai mult sau mai puțin fiecare dintre noi. Însă, deoarece nu are drept de vot, dragonul nostru nu recurge la o astfel de formalitate infamă, ci, în prezența notarului Hapciu din împărăția vecină, el recitește clauzele contractului :
- ...subnumitul Bucșă Traian, se obligă a...
- D-le, îl întrerupse reprezentantul "Povești de adormit copiii" zâmbind, dacă nu doriți sau vă e greu să citiți, nu este nici o problemă, semnați în partea de jos, în dreptul liniei punctate, după care din motive de la sine înțelese voi lectura chiar eu în prezența dvs și a d-lui Hapciu...
- Sănătate, făcu dragonul.
- Mulțumesc, cum spuneam în prezența d-lui Hapciu...
- Sănătate, repetă dragonul.
- Mulțumesc, repetă și reprezentantul, sub ochii d-lui Hapciu...
- Sănătate, rosti și a treia oară plin de politețe, Bucșă, se vede că ați răcit în ultima vreme, cred și eu cu diferențele astea de temperatură, azi e verdeață mâine e zăpadă, poimâine potop...
- Nu, d-le, nu înțelegeți, se băgă notarul în vorbă...Hapciu, este numele meu.
- Ok, sănătate d-le notar, deci ce spuneați despre numele dvs?
- Știți ceva, mai bine o lăsăm baltă, spuse reprezentantul, lecturați dvs, iar acolo unde nu înțelegeți ori considerați că am încălcat prevederile legale sau condițiile morale, vă rog să precizați...
- Bineînțeles, mulțumesc pentru amabilitate, să continui, simțiți-vă ca acasă domnilor, spuse dragonul politicos, așezați-vă comod și cereți orice vă poftește inima, căci servitorii mei vă vor face pe plac cât ați spune "pește".
- De ce pește? întrebă curios notarul.
- Pentru că este un cuvânt la îndemână, și pentru că așa e zicala asta, cu pește...
- Dar nu ar fi mai bine să precizăm specia din care face parte peștele?
- Habar nu am, răspunse dragonul încurcat, dacă doriți să precizați și specia, eu sunt de acord.
- Bine dar lungimea peștelui?
- Ce e cu ea? întrebă dragonul pe același ton.
- Eu cred că ar trebui precizată și lungimea...
- Bine, dacă dvs considerați așa, totul e perfect, acum să ne întoarcem la contract.
Cei doi aprobară la unison iar dragonul își puse ochelarii pe bot.
- ...se obligă a respecta personalul alături de/în compania căruia activează...
- D-le Bucșă, întrerupse din nou notarul, dar mediul din care face parte peștele, fie el marin sau apă curgătoare, lac sau...
- Dom`le dumneata ești sănătos? se lamentă reprezentantul care începuse să-și piardă răbdarea, fără să realizeze nimic în sens profesional până atunci.
- Ce are, băi Bucșă ăsta?
- Înțelege-l băi "strănut bacilic" și tu, că are o zi mai grea decât de obicei.
Auzind acestea, reprezentantul se ridică în picioare și ridică tonul:
- Păi cum, băi, voi vă cunoașteți dinainte?
- Da, bineînțeles că ne cunoaștem, am fost împreună în armată, replică Bucșă mirat. Dar ce e rău în asta d-le?
- Nu spun că e ceva rău, însă vă purtați ca și cum nu v-ați fi văzut niciodată până acum...
- Nu vrem să se simtă nimeni exclus...
- Asta e, întări Hapciu spusele dragonului. Acum ia și te potolește, ia o gură de apă și relaxează-te că nu vrem să ți se întâmple ceva, nu-i așa Bucșă?
- Desigur, amice, dorim să avem o relație strict profesională și nu altfel de relație care să implice lovituri...
- Lovituri? Făcu reprezentantul ochii cât cepele? Vreți să mă loviți? D-lor vă pot da în judecată pentru asta...
- Suntem convinși, răspunseră ceilalți în cor. Dar ia în calcul faptul că tu s-ar putea să nu mai poți da vreo declarație nici pe la poliție, nici la tribunal...
- Exact, fără mâini, fără dinți...
Reprezentantul începu să înghită în sec...
- Da, și mai ales fără limbă, spuse și notarul.
- Fără limbă? strigă cel amenințat dintr-o dată. He, he...cel mai bine ar fi să nu ne tratăm reciproc în felul acesta, nu credeți? Eu îmi fac tirajul, dvs semnați ce aveți de semnat și fiecare pleacă în treaba lui.
- Păi noi ce am spus până acum, sau nu ne urmărești?
- Ba da, ba bineînțeles că vă urmăresc, cum mi-aș putea permite să nu...
- Bine, gata, sări dragonul deodată și bătu cu aripa în masă. Liniște și ascultați la mine. Dar unde am rămas? făcu el pe prostul.
- La partea cu data și semnătura, se grăbi reprezentantul să-l lămurească.
- Încerci să ne tragi în piept monsieur? răcni notarul din toți rărunchii.
- Ia gata, măi Hapciu, spuse Bucșă, el are dreptate, acolo eram, de ce crezi că ne-ar trage în piept un domn atât de respectabil ca și el. Uite-te doar la postura dânsului. Proaspăt bărbierit, cu părul vâlvoi, cu cravata impecabilă, pantofii cărora le-au căzut tocul, pălăria roasă de șobolani, ciorapii licra ai nevesti-sii...
- Destul! Nu încerc să vă trag în piept d-le...vă jur.
- Nu e nevoie măi amărâtule să juri, sunt convins că tu știi - chiar mai bine decât mine - consecințele trasului în piept.
- Așa este, le cunosc foarte bine, fumez de peste paisprezece ani...
- Dacă ne-am înțeles atunci, dă-mi stloul tău și eu voi semna contractul.
- Nu am d-le Bucșă nici un stilou. D-l Hapciu are cu siguranță unul căci și dumnealui trebuie să semneze aici.
- Sănătate, spuse dragonul, ai un stilou amice?
- Ppppăi...nu prea...
- Deci nu! hotărî dragonul pe loc, nu avem stilou nu putem semna contractul. Așa e?
- Nu-i adevărat dom`le, cin` ți-a spus dumitale treaba asta? Se poate și cu pixul...
- Ba nu se poate cu nici un pix. eu dacă nu semnez cu stiloul nu mai semnez de loc, capisci?
- Bine, dar stiloul nici măcar nu a fost inventat, el apare mai târziu în alt secol, protestă cel căruia i se întâmpla o asemenea nedreptate.
- Păi și ce, avem noi fețe de inventatori? spuse Hapciu pregătindu-se să plece.
- Și mai și minte, completă Bucșă învinuirea, dacă stiloul nu a fost încă inventat, de unde știe el de pix? Cu toții știm că stiloul a apărut înaintea pixului...
- Da, așa cum oul a apărut înaintea găinii, iar dragonul înaintea dinozaurului.
- Mare păcat că nu ne-am putut înțelege, spuse reprezentantul de parcă ar fi fost președintele nostru regretând emigrarea.
- Este păcat, într-adevăr, dar tu nu puteai face nimic în sensul ăsta, întări Bucșă afirmația precedentă, deoarece contractele nu se pot modifica așa cu una cu două.
Între timp notarul ieșise izbind ușa cu putere în urma lui. Noroc că era din lemn de nuc produsă în Germania că altfel s-ar fi făcut țăndări. El urcă scările de la capătul holului și așteptă la primul etaj al palatului, într-un living mobilat după ultima modă apărută în revistele MobiLux. În capătul acestuia se afla o plasmă gigantică, iar Hapciu profită de situație pentru a urmări primul meci al României în campania de calificare la euro - (minus) 2012. El tremură de la prima fază a partidei când ai noștri nimeriseră bara porții, iar în format HD se observa cum mingea intrase în poartă.
Jos, spiritele se liniștiră iar dragonul îi mulțumi reprezentantului pentru amabilitate, ce să-i faci, nu e vina nimănui că stiloul nu a fost inventat încă, iar în acel castel un astfel de inventator nu se arătase. De aceea este bine să ne uităm cu atenție în calendar înainte să plecăm de acasă, și să nu fim așa siguri că data la care ne începem cariera sau încă o zi de muncă este întotdeauna cea corectă.
- Mulțumesc, Hapciu, spuse dragonul intrând în living. 20 000 $ ne-am înțeles, îi ai pe toți în servieta aceasta.
Notarul luă servieta cu ochii încă scăpărând la suma pe care o auzise rostită cu ceva timp în urmă, 20 000?
- 20 000??? repetă el și cu voce tare.
- 20 000...și parcă totul în jurul său începuse să se învârtă.
- Partenere, ce mi-ai pus în bere? răcni el zvârcolindu-se pe canapea.
- Iaca niște fotbal, râse Bucșă schimbând canalul.
Darurile piticilor
Danei Mocanu
A fost odată un croitor care a plecat la drum cu un bijutier. Erau tare săraci şi abia se intreţineau din pensiile bunicilor. Mama bijutierului murise de atac de cord, foarte tânără fiind, şi lăsase în urmă doar o casă dărăpănată şi un măgar care murise între timp de apendicită. Croitorul nu-şi cunoscuse nici mama şi nici tatăl, şi locuia împreună cu bunicii adoptivi, cărora, nu le spunem părinţi din cauză că erau foarte bătrâni, şi aveau un fiu prea tânăr. Desigur, metodele de înseminare artificială ar putea stârni controverse, dar de preferat este să credem că pe atunci aceste metode erau total necunoscute omenirii. Croitorul avea un birou particular în acel sătuc uitat de lume în care se născuse şi bijutierul. Amândoi fiind foarte săraci, începură să intre în panică, mai ales că în fiecare seară, la talk-showurile cu invitaţi în domeniu, erau analizate efectele crizei asupra populaţiei dar mai cu seamă asupra sătenilor, căci tocmai aceştia suprimaseră fondurile europene şi le foloseau în cu totul alte scopuri.
- Măi Ioane, spuse bijutierul într-o zi, uite ce mi-a trecut mie aseară prin cap în timp ce fumam o ţigară pe prispă.
- Ce-ţi trecu mă? răspunse croitorul interesat.
- Mă gândeam la noi doi şi la o modalitate de a ne îmbogăţi.
- Crezi că ar fi posibil Costele?
- Desigur că ar fi. Tot ceea ce am făcut până acum s-a dovedit a fi un eşec total.
- Te referi la a vinde limonadă câinilor, sau a peria cozile cailor ?
- Exact la asta mă refer. În plus, toate aceste idei au fost date până acum de tine, nu crezi că merit şi eu şansa de a căuta o soluţie pentru a ieşi din situaţia asta mai puţin favorabilă ?
- Nu zic nu, mă Costele, dar tu nu prea ai cap de afacerist, înţelegi? Nu prea ştii mersul afacerilor şi modalităţile prin care să atragi clienţi. Dacă te-aş pune să prezinţi o ofertă unui client, ai începe să dai din fund ca Michael Jackson şi ai face piruete cu mâna la prohap. Pentru că tu nu vrei decât să atragi atenţia. Dar clientul, în afara posibilităţii de a fi o femeie singură şi puţin trăsnită, nu s-ar lăsa impresionat de calităţile tale artistice mai mult decât de o reducere la produsele şi serviciile pe care le prestăm.
- Of, geniule, dar cine a pomenit ceva de vreo afacere?
- Atunci, cum ai de gând să ne îmbogăţim, amice?
- Mă gândeam la toţi făt-frumoşii şi toţi harap-albii de prin basme. Cum crezi că aceia se aleg într-un final cu palate, cu aur, argint şi pământuri de nu ştiu câte mii de hectare? Ba unii mai norocoşi se aleg şi cu fete de împărat, care de care mai senzuale şi mai sexy.
- Da, însă din păcate se aleg şi cu un tată-socru. Noroc că autorii acestor basme nu mai amintesc şi de mama-soacră, care ar trebui să încurce iţele firului epic mai ceva ca Eminescu în "Luceafărul".
- Nu ştiu de ce vorbesc cu tine, când tu nu eşti nici măcar o clipă serios şi nu mă iei în seamă.
- Bine, te ascult, spune ce ai de spus, oricum sunt convins că e o prostie. Nu ai avut niciodată idei bune şi asta o ştim amândoi. La un an jumătate, ai avut ideea să fugim de acasă şi ne-am împiedicat amândoi pe scări, de aici şi cicatricile pe care le avem pe mâini şi pe faţă. La patru ani, ţi-a venit ideea să ne apucăm de literatură şi după ce am măcăit o poveste pentru copii, am fost amândoi atât de apreciaţi, încât ne lăsau în debara singuri-singurei toată ziulica. De acolo mi se trage frica de întuneric şi de şobolani.
- Da, ai dreptate, dar atunci eram prea mic pentru a realiza ce gândesc. De unde să ştiu eu că Acum am crescut, mentalitatea mi s-a schimbat, am alte idei, care au la rândul lor alte repercursiuni...
- Singurele repercursiuni pe care le au ideile tale se văd la final, atunci când amândoi suntem arestaţi, spitalizaţi, bătuţi şi lista poate continua...
- De data asta va fi diferit. Îţi promit. Vom urma exemplul eroilor din basme. Dacă ei la sfârşitul fiecărei poveşti sunt oameni realizaţi cu familie şi gospodărie, de ce să nu fim şi noi asemenea lor?
- Pentru că nu suntem la fel de viteji? Şi nu mai avem în vremurile astea cu zmei, sau personaje negative cu care să luptăm?
- Adică, în afară de guvernanţi?
- Da, în afară de ei. Cum sugerezi tu să le urmăm exemplul acelor eroi puşi pe bătaie, când noi nu avem nici cu cine, nici cu ce lupta? Apropo, să ştii că şi zmeii, şi făt-frumoşii făceau pregătire separat, în săli special amenajate pentru aceste lupte ca înaintea unui meci de box. Spectatorii, erau localnicii acelui ţinut în care se dădea lupta. Organizatorii câştigau foarte bine din acest sport, iar cronicarii erau cei care consemnau totul. Aceştia erau plătiţi pentru a scrie doar ceea ce voia împăratul, de aceea basmele sună atât de melodios şi ţi se pare că totul e roz atunci când le citeşti.
- Totul în afară de calul cel înaripat care întotdeauna e alb. Tot nu înţelegi. Îţi propun doar să plecăm în lume, prietene. Nu contează că nu avem un şfanţ în buzunar, că am lucrat fiecare cu jumătate de normă ca ucenici, eu cred că ne-am învăţat destul de bine meseriile şi putem să avem singuri grijă de noi. Cine ştie peste ce fată de împărat mai dăm şi ne aranjăm la casa noastră. Că doar suntem bărbaţi prezentabili, bine, mai puţin tu care ai un neg exact pe vârful nasului iar piciorul drept ţi-e mai scurt decât celălalt.
- Că bine spui...
- În privinţa negilor sau a handicapului?
- Nu, în privinţa plecării de acasă. Cu privire la handicap însă, se vede că nu prea te-ai mai uitat în oglindă în ultima vreme. Bine, la ce tractor de faţă ai, nici nu cred că te-ai încadra în rama oglinzii, oricât de departe ai sta. Pur şi simplu ai capul mult prea bombat.
- Asta pentru că mă gândesc serios, cum să fac să scap de sărăcie. În timp ce pe tine te doare exact acolo unde nu ar trebui.
- Unde, adică?
- Îmi pare rău, nu am voie să spun, vor citi şi copii povestea asta. Nu aş vrea să folosesc un limbaj stradal sau termeni vulgari care să instige la perversiuni. Plus că aş putea fi imedat amendat de CNA care abia abia aşteaptă să-şi mai îngroaşe conturile şi cu ceva praf de la mine.
- Nici o problemă putem vorbi în particular.
- După ce terminăm povestea ok?
- Ok, Ioane, dar ce spui, în legătură cu ideea mea, eşti de acord?
- Merită să încercăm, cel puţin mai schimbăm aerul, amice.
Şi cei doi începură să se pregătească pentru drum, adică îşi luară cu dânşii patru cartuşe de ţigări, două baxuri de bere, cinci kg de heroină şi patru seringi. Astfel echipaţi porniră într-o noapte pe o cărare pe care o cunoşteau amândoi destul de bine, şi merseră cât merseră până se făcu dimineaţă. Mergeau în timpul nopţii pentru că atunci nimeni nu îndrăznea să se aventureze în căutarea lor. În acele vremuri, trebuie să ştiţi că nu existau lanterne, nu existau automobile sau autostrăzi, aşadar urmărirea fugarilor pe timpul nopţii era aproape imposibilă. Cei de la conducerea ţării, un zmeu şi o prinţesă concepuseră foarte inteligent sistemul administrativ. Dacă nu construia nimeni autostrăzi în România, nu se mai plângea nimeni că sunt pline de gropi şi neasfaltate. În felul acesta, banii de la bugetul statului îşi permiteau să fie tot mai mulţi, mai ales că nimeni nu întreba vreodată câţi anume sunt. Dacă nu sunt străzi, nu avem nici automobile costisitoare, toţi circulă cu bicicletele şi pe bază de tracţiune animală, ceea ce nu implică cantităţi uriaşe de bani pentru că o bicicletă este de cel puţin treizeci de ori mai ieftină decât un autoturism. Prin desfiinţarea firmei "Dacia", cei doi lideri au rupt şi colaborările cu "Renault", care nu mai finanţa acum decât proiectele pentru bicicletele "Mountain bike"
- Băi Costele, spuse croitorul, tu ce crezi, vom ajunge vreodată în locul acela în care să ne luăm la trântă cu câţiva zmei şi să le furăm castelele şi femeile?
- Bineînţeles Ioane, uite-te pe "Adevărul de seară" chiar pe prima pagină şi spune-mi tu dacă nu suntem salvaţi.
Croitorul luă ziarul şi, de acolo de unde erau aşezaţi amândoi, la poalele unui copac de stejar, începu să citească cu voce tare.
- "Sexy-brăileanca şi-a luat merţan de paişpe mii de euro. Se pare că reducerea a fost norocul sau meritul ei..."
- Nu acolo, mă. Citeşte titlul ăla îngroşat, scris mare cu roşu.
- Aaaa, scuze, " Preşedintele ţării e mare zmeu. O echipă de cercetători de la Balta Albă, au descoperi că Adn-ul preşedintelui se potriveşte perfect celui extras din posteriorul zmeului protagonist în povestea, "Făt-frumos fiul premierului"..." Costele asta e magnific, sări croitorul de la locul lui.
- Nu nu, nu asta ci eu sunt magnfic. Nu e nevoie să aplauzi, îţi fac eu semn când. Avem zmeul, avem fata de împărat, avem împărăţie...
- Avem tot ce ne-am dorit vreodată.
- Exact! Ne facem un plan de luptă, atacăm zmeul, salvăm prinţesa, ne prezentăm cu ea la tata-socru, ăla ne dă împărăţia şi jumătate de fată.
- Nu e aşa, fata întreagă şi jumate de împărăţie. Eu aşa ştiam de la Petre Ispirescu, aşa mi-a spus el că funcţionează legislaţia în cazul ăsta.
- Bine, nu mă întrerupe că îmi uit ideea. Jumătatea asta de împărăţie, ca să fie cum spui tu, şi mâna fetei sale, o ia unul dintre noi. Celălalt rămâne cu averea zmeului, adică preşedinte peste România. Ţi se pare echitabil?
- Sincer nu, dragă bijutierule, pentru că fata poate să fie săracă şi vai de ea, poate taică-su e un boschetar şi doarme pe sub poduri, poate că...
- Uite, eu cred că, dacă era fata în halul ăsta de săracă, zmeul nici măcar nu ar fi băgat-o în seamă. Ce rost ar avea, ştim că zmeii nu sunt genul acela de oameni caritabili. De obicei nu au suflet, şi ce-i mai frumos, nici creier prea mult.
- S-ar putea să ai dreptate, oricum, asta vom hotărî acolo la faţa locului. Întâi să vedem zmeul doborât, apoi fata şi hotărâm dacă ne certăm pentru ea sau nu. Până atunci suntem prieteni.
- De acord, răspunse celălalt şi amândoi se hotărâră să caute capătul pădurii în care se aflau în acel moment, şi să se intereseze în stânga şi în dreapta, cum se poate ajunge la palatul Victoria.
Curând se înseră, şi celor doi li se făcuse foame. Dar cum nu aveau cu ei decât cele mai sus menţionate, începură să cinstească un pahar de bere şi un altul şi un altul, până când nu se mai putură ţine niciunul dintre ei pe picioare. Soarele se ducea şi el de acum să se spele pe picioare şi să se întindă pe canapea peste noapte, iar luna luase un taxi pentru a ajunge mai repede pe cer, căci întârziase la serviciu. Cei doi prieteni ţineau stânga-dreapta pe o câmpie întinsă, atât de întinsă încât nu i se zărea capătul.
- Băăă Costele, să moară ce-am mai scump dacă nu-i iau gâtu' la zmeu cu brişca. De când mă ştiu eu am fost un viteaz. Toată viaţa mea am alergat după cai verzi, păcat că nu i-am prins niciodată.
- Taaci măăă, tu nu eşti în stare să te legi la şireturi şi îmi spui mie de cai, eu sunt făcut pentru a ucide.
- Da, da mai degrabă pentru a fi ucis.
- Crezi ce vrei eu îmi cunosc limitele, şi sunt mult peste ale tale...
Deodată, celor doi li se părură că aud sunete.
- Bă Ioane, că tare-i marfa asta, am început să aud voci.
- Bă, să ştii că şi eu aud, parcă strigă după noi.
- Nu strigă mă, după noi, noi suntem băieţi cuminţi şi am ieşit la o plimbare nocturnă...
- Aşa e, nu am făcut nimic rău, ce să aibă piticii ăia care dansează în jurul focului cu noi?
- Ooooo, stai mă nu te grăbi, să mai trag şi eu o dată că văd că tu ai deja halucinaţii. Unde te crezi, în "Războiul stelelor" ai?
Şi celălalt trase şi el ceva pe nas. Nu se ştie ce anume dar după această experienţă i se păru şi lui că observă ceva ciudat în depărtare. Nişte pitici tare simpatici făcuseră o horă în jurul unui foc, şi dansau mai ceva ca Sofia Vicoveanca la concertele în aer liber. În mijlocul acestor pitici, un bătrânel cu barbă neagră şi perciuni în stil Elvis Presley bea o bere la doză dirijând orchestra de pe fundal, care însă nu apărea în peisaj.
- Călători, ce căutaţi pe meleagurile astea, făcu bătrânul, sunteţi împreună?
- Da, suntem, adică nu, nu suntem...căutăm un drum către palatul Victoria, acolo unde vrem să-i punem capăt vieţii preşedintelui, un nenorocit de zmeu care a furat o fată de împărat.
- A apelat dânsa la voi, sunteţi firmă de pază?
- Nu bre, ne-am trezit noi dimineaţă, cu spiritul patriotic sub pernă, l-am luat de acolo şi l-am băut cu apă minerală naturală plată. Nu ni s-a părut că era expirat încă, aşa că uite-ne cum ne ducem să salvăm prinţesa şi să ne luăm la trântă cu zmeul.
Piticii aplaudară la unison la fel şi bătrânelul din mijlocul lor.
- Rămâneţi la noi în noaptea aceasta, vă vom adăposti de jivine şi vă vom da să mâncaţi, că de băut văd că aţi avut voi grijă...
- De acord răspunse croitorul nostru care era mai sociabil decât prietenul său, şi era mereu în căutare de prieteni noi. Dar mâine dimineaţă să ştiţi că trebuie să o luăm din loc. Nu putem risca să fim prinşi de poliţia care e pe urmele noastre pentru că ne-au prins în timp ce făceam schimb de marfă cu un colaborator secret.
- Ce marfă aveţi, întrebă unul dintre cei şapte pitici fără a se opri din dănţuit.
- De grad patru. Cea mai bună şi pură marfă posibilă. E de durată trei şi în caz de supradoză nu se întâmplă nimic cu organismul, în afară de o comă de scurtă durată. După care sunteţi din nou ca noi.
- Chiar ca voi nu vrem să fim, dar facem un târg. Consumăm în seara asta tot ce aveţi voi în rucsacul acela, mai bem o bere, mai tragem o ţigară, aşa ca băieţii, iar mâine dimineaţă mai vedem. Dacă vom putea să ne mai ţinem pe picioare vă dăm şi noi ceva la schimb. În caz contrar încercăm să vindecăm mahmureala tuturor cu moare de varză.
- De acord, spuse bijutierul, şi-aşa nu aveam cum să ne distrăm prea mult în doi.
- Ai dreptate, dar mai întâi o să ne dăm noi binişor pe lângă tufişurile alea pentru chemarea naturii, nu-i aşa Costele?
Celălalt se arătă nedumerit.
- Ce chemare Costele? Pe mine nu mă cheamă nimeni nicăieri, auzi şi tu voci de-acum, ai?
- Vino, mă, încoace când îţi spun. Şi îl trase pe bijutier deoparte, speriat de parcă ar fi văzut o stafie. Bă, tu ştii cu cine am vorbit adineaori?
- Cu cine, mă?
- Ăştia sunt piticii Albei ca Zăpada. Habar nu ai că suntem în pericol nu-i aşa?
- De ce mă, fricosule? Tu ai putea crede oricând că eşti ameninţat de propria umbră.
- Nu, lasă asta, piticii ăştia trimiteau sosii la Alba ca Zăpada să o ucidă. Ei nu au reuşit să o facă din prima deoarece fiecare dintre ei are câte o incapacitate când vine vorba de sânge rece. De aceea trimiteau fel şi fel de mercenari cu mere injectate cu super-glue, au încercat şi cu un corset activat de la distanţă cu telecomandă, dar fata aia nu voia să moară şi gata.
- Păi bine, mă, dar cine ştie ce au avut ei cu dânsa, sau ce boală le-o fi dat. Noi suntem băieţi cuminţi, avem marfă de valoare, pe care suntem dispuşi să o punem în slujba comunităţii, nu văd care ar fi problema.
- Să ştii că în mod normal nu m-aş fi lăsat convins, dar pentru că suntem prieteni de atâta timp, voi accepta.
Şi cei doi călători, împreună cu gazdele se puseră pe fumat iarbă şi băut bere, până când ecoul lor dispăru, ameninţat de razele răsăritului. Soarele stătea la distanţă de acel grup, şi observa cât de ciudaţi sunt ei clădiţi, unul peste altul. Croitorul şi bijutierul stăteau în vârful acelei piramide umane, şi dormeau profund, atât de profund încât sforăiturile lor puteau fi recepţionate pe o rază de câţiva kilometri. De fapt, aceste sforăituri bruiaseră deja câteva barometre ale unei tabere de meteorologi aflate în apropiere.
- Bună dimineaţa, spuse cel mai înalt dintre pitici.
- Bună dimineaţa, bună dimineaţa, se auzi un răspuns în doi peri. Cel mai scund pitic se afla în baza piramidei. Aţi putea vă rog să vă treziţi cu toţii şi să dormiţi ca nişte pitici, respectiv oameni normali? Eu unul nu mai am aer aproape deloc şi în curând voi muri sufocat.
- Are dreptate, spuse croitorul cu un chiştoc de LM între buze apoi, unde s-a pomenit ca un pitic să moară într-o poveste?
- Da, da, da îi dădură dreptate ceilalţi pitici la unison. Şi cât ai zice peşte, piticii se aliniară pe sol, să-şi continue somnul de dimineaţă.
Ora douăsprezece îi prinsese pe toţi văitându-se de dureri de cap. Ba unul dintre ei, pe care l-am înlocuit imediat cu o dublură, a intrat de urgenţă la dezalcoolizare, deoarece băuse cam multicel.
- Bine, băieţi, spuse Costel, acum ar trebui să o luăm din loc, deoarece trebuie să ne luptăm cu zmeul ăla nenorocit. Vrea careva dintre voi să ne ajute?
Ceilalţi se uitară la el zâmbind cu recunoştinţă. Bătrânelul se ridică în toiagul său şi le spuse călătorilor :
- Bineînţeles că...nu, nu asta a fost înţelegerea noastră, distracţia e distracţie, afacerile sunt afaceri. Iar noi nu vrem să luăm parte la afacerea voastră. E mult prea primejdioasă.
- Vorbeşti în numele tău, spuse unul dintre pitici.
- Pe ăsta cine l-a mai băgat în poveste? se revoltă un altul
- Aţi observat că până acum noi nu ştim ce rol are bătrânelul? întrebă bijutierul
- E purtătorul de cuvânt al piticilor, se auzi o voce din culise.
- Aaaa, carevasăzică aşa, purtătorule de...cuvânt, de ce vorbeşti în numele nostru?
- Păi, asta mi-e meseria dragă, răspunse bătrânelul mirat. Dacă ăsta era singurul rol disponibil în poveste, ce să fac şi eu? Mă conformez.
- Bine, mă, purtătorule, şi se stârni un hohot de râs înăbuşit între pitici, nu mai avem nevoie de tine. Poţi să-ţi iei catrafusele şi să te cari. În caz contrar te putem da în judecată pentru îngrădirea libertăţii de exprimare.
- Şi pentru că ne dai un exemplu negativ când stai aşa cu seringa în venă în faţa noastră, completă un alt pitic.
- Nu e adevărat, spuse bătrânelul, asta nu e o seringă.
- Atunci ce e?
- Mie mi se pare că e o seringă, şi încă una foarte mare nu are rost să minţi.
- Bine, poate e o seringă, dar de unde ştiţi voi ce conţine seringa?
- Nu ştim, şi nici nu ne interesează. Poţi să ai diabet şi să fii dependent de dializă, oricum îţi găsim un nod în papură dacă vrem să scăpăm de tine.
- Dacă îmi veţi para serviciile, povestea nu va fi deloc credibilă.
- De ce să nu fie credibilă? întrebă bijutierul, putem să ducem la bun sfârşit acţiunea şi fără tine. Nu avem nevoie de un moşneguţ pe care îl supără spatele să lupte împotriva unui zmeu atât de puternic cum e preşedintele ţării.
- Desigur, aşa este, aprobară ceilalţi în cor, pe tine dacă suflă o dată pe nara dreaptă, te aruncă la zece km distanţă. Noi nu ne asumăm riscul de a-ţi face tabelul cu protecţia muncii.
- Nu-mi trebuie tabel deştepţilor, eu sunt doar un purtător de cuvânt. Cine aminteşte de noi în basme? Ai citit tu vreodată cum purtătorul de cuvânt al lui făt-frumos vorbeşte în numele său cu balaurul, iar acesta nu se mai ia la trântă cu el deoarece pacea a fost negociată perfect?
- Aşa e, spuse bijutierul, scriitorii nu mai amintesc în poveşti astfel de lucruri şi însuşesc meritele victoriei altcuiva. Nu m-am gândit niciodată la asta.
- Prietene, tu în general nu te gândeşti la prea multe. Ai observat de exemplu că prietenul tău de călătorie are o poză cu soţia ta în portofel, iar aseară ţi-a turnat otravă în bere în timp ce tu strângeai stânca aia la piept cu gândul la Mihaela Rădulescu?
- Ce? El? Nu pot să cred, Ionele aşa ai făcut?
- Costele dar cum poţi să crezi aşa ceva? Suntem prieteni de-o viaţă, nu te-aş ucide niciodată cu otravă. El nu ştie ce vorbeşte, nici măcar nu am ştiut că soţia ta e Mihaela Rădulescu.
- Credeţi-mă că eu nu fac niciodată afirmaţii nefondate. Ionele, nici tu deşi te dai mare deştept, nu ştii cum funcţionează lucrurile cu adevărat.
- Dar cine eşti tu, mă, să-mi spui mie cum merg lucrurile? Sunt suficient de vaccinat ca să îmi dau seama şi singur. Dacă spui că eşti un negociator atât de bun, ceea ce nu e tot una cu un purtător de cuvânt, dar hai, fie cum spui tu - se acceptă confuzia deoarece eşti mahmur - de ce nu mergi cu noi să negociezi cu zmeul pentru a nu mai fi nevoiţi să ne luăm la trântă cu el?
- Pentru că, măi deşteptule, eu nu mai sunt la prima tinereţe după cum observi. Am şi eu unele nevoi, speciale sau mai puţin speciale, necesităţi...
- Zece mii de euro, rânji croitorul.
- Paisprezece? spuse bătrânelul
- Douăsprezece, ultima ofertă, accepţi sau nu?
- S-a făcut! aprobă purtătorul de cuvânt şi toţi aplaudară la unison.
Pentru că regizorul observase că sunt mai multe aplauze în poveste decât acţiune, cei zece porniră împreună la drum, în speranţa că vor ieşi victorioşi în această încercare, ba mai mult, bogaţi şi cu titlul de eroi naţionali. Ajungând în Bucureşti, pe unul dintre pitici îl apucase foamea, pe un altul nevoile naturale, un altul se plângea de aria de acoperire a Vodafone, şi aşa mai departe, toţi se plângeau de ceva şi fiecare avea un inconvenient care nu îl lăsa să îşi ducă cauza la bun sfârşit. Singurii mulţumiţi erau cei doi prieteni, care însă, din pricina celor spuse de purtătorul de cuvânt se cam uitau chiorâş unul la celălalt, ba chiar îşi puseseră gând rău unul altuia după ce vor fi înlăturat zmeul de la conducere.
Bijutierul se gândea să scape de tovarăşul său aruncându-l într-o râpă din apropierea Bucureştiului iar Ionel continua încet dar sigur cu otrava aceea pe care nu rău şi nici mincinos o observase purtătorul de cuvânt în berea amicului. Dar aceste gânduri şi fapte nu erau atât de grave încât să influenţeze negativ relaţia celor doi. Până la urmă plecaseră de acasă împreună şi trecuseră prin multe, pe care eu din respect pentru cei care nu citesc decât în treacăt, nu le-am mai pomenit aici şi pe care îi rog să-mi spună dacă e prea lungă povestea pentru a o mai scurta ici colea. Nu-şi permiteau aşadar bijutierul şi croitorul să fie duşmani, mai ales că intraseră nu de mult în postul Sf. apostoli Petru şi Pavel. Preotul din satul lor, un bărbat la vreo patruzeci şi patru de ani, cu vocea caldă şi omenoasă, îi sfătuia întotdeauna să rămână prieteni dar mai ales să nu facă păcate înainte, după, sau chiar în cele patru posturi ortodoxe. De acel preot îşi aminteau mereu cu drag cei doi călători, mai ales că nu puteau uita cum după Sf. Liturghie din fiecare duminică, beau împreună tot vinul rămas de la împărtăşanie şi se îmbuibau cu anafură şi colivă în cinstea celor răposaţi sau care urmează să "răposeze".
În acea seară cei şapte pitici făcură un foc mare în sectorul 5 al capitalei, aşa cum obişnuiau ei în fiecare seară. Era un obicei din străbuni, pe care îl preluaseră de la triburile indo-europene, de pe vremea când încă mai rătăceau pe continente în căutare de teritorii şi glorie. Îl chemară şi pe Vanghelie, primarul care nu mai este, şi traseră un Vanghelion de mai mare dragul. Din această cauză, în anul 2009 Vanghelie a luat o pauză cu Vanghelioanele din lipsă de fonduri. Dar cum nimeni nu se ocupă cu inventarul prin basme şi veselia ţine trei zile şi trei nopţi, aşa au făcut şi eroii noştri până când s-au îmbătat a doua oară sărind la gâtul regizorului care nu se mai oprea din înjurat.
- Păi bine mă, golanilor, dar în ce fel de poveste vă credeţi voi? "Petrecăreţii din Boustone" Vă dau treabă serioasă, trebuie să luptaţi contra personajelor negative nu să faceţi bairam pe banii sponsorilor.
- De unde personaje negative măi vericule? Păi ce, mai ştim noi dacă Vanghelie e personaj negativ sau sponsor? Mai ales acum când abia abia îl mai vedem prin ceaţa asta.
- Şi ce vreţi să facem măi deştepţilor? Abandonăm povestea şi ne urcăm pe bar ca-n melodia lui Puya?
- Da, de ce nu e mai distractiv?
- Şi ce să înveţe bieţii copii din asta? Să bea la Vanghelioane şi să danseze pe ritm de manele? Inculţilor, amatorilor care sunteţi.
- Tu vorbeşti? Crezi că nu ştim noi cum regizezi poveştile? L-ai disperat pe Nicolaescu cu telefoanele cerându-i sfaturi peste sfaturi.
- Toţi trebuie să cerem sfaturi maestrului odată şi odată.
- Vai de maestru...
- Ba vai de noi, răspunse regizorul.
- Mai bine vai de tine. Nu ştiu cu cine vei lucra în continuare, dar dacă piticii o fac lată în fiecare seară, nu ne mai trebuie bogăţii, lupte cu zmei sau fete de împărat. Suntem fericiţi toţi împreună, cu piticoţii ăştia ba chiar şi cu purtătorul de cuvânt pe care, să-ţi spun drept, nu l-am prea simpatizat la început.
- Aşa e mă Ionele, răspunse celălalt pentru a întări afirmaţia precedentă. Cei şapte pitici chiar ştiu să se distreze frate. Cu doza noastră zilnică de iarbă, bere şi grătare peste grătare, nu ne mai trebuie nouă lupte în noroi, întrevederi cu preşedintele şi alte pericole ce ne pândesc la fiecare colţ.
Regizorului, mai că nu-i venea să-şi creadă urechilor. Cei zece nu doreau să continuie povestea pentru că descoperiseră altceva mai bun. În zadar îi ameninţă cu triplarea salariilor, le promise că vor ajunge pe mâna poliţiei deoarece nu au respectat clauzele contractelor pe care oricum le semnaseră fără să le citească. Acestea fuseseră darurile pe care piticii le oferiseră şi pe care au continuat să le ofere celor doi călători până la bătrâneţe. Sau până când au intrat la dezalcolizare şi au făcut cancer pulmonar, cauze pe care din prea mare consideraţie pentru firma de ţigarete - sponsor principal în poveste, nu le vom mai descrie aici, ele fiind întâlnite pe toate pachetele de ţigări scrise cu litere albe îngroşate "Tutunul dăunează grav sănătăţii"
A fost odată un croitor care a plecat la drum cu un bijutier. Erau tare săraci şi abia se intreţineau din pensiile bunicilor. Mama bijutierului murise de atac de cord, foarte tânără fiind, şi lăsase în urmă doar o casă dărăpănată şi un măgar care murise între timp de apendicită. Croitorul nu-şi cunoscuse nici mama şi nici tatăl, şi locuia împreună cu bunicii adoptivi, cărora, nu le spunem părinţi din cauză că erau foarte bătrâni, şi aveau un fiu prea tânăr. Desigur, metodele de înseminare artificială ar putea stârni controverse, dar de preferat este să credem că pe atunci aceste metode erau total necunoscute omenirii. Croitorul avea un birou particular în acel sătuc uitat de lume în care se născuse şi bijutierul. Amândoi fiind foarte săraci, începură să intre în panică, mai ales că în fiecare seară, la talk-showurile cu invitaţi în domeniu, erau analizate efectele crizei asupra populaţiei dar mai cu seamă asupra sătenilor, căci tocmai aceştia suprimaseră fondurile europene şi le foloseau în cu totul alte scopuri.
- Măi Ioane, spuse bijutierul într-o zi, uite ce mi-a trecut mie aseară prin cap în timp ce fumam o ţigară pe prispă.
- Ce-ţi trecu mă? răspunse croitorul interesat.
- Mă gândeam la noi doi şi la o modalitate de a ne îmbogăţi.
- Crezi că ar fi posibil Costele?
- Desigur că ar fi. Tot ceea ce am făcut până acum s-a dovedit a fi un eşec total.
- Te referi la a vinde limonadă câinilor, sau a peria cozile cailor ?
- Exact la asta mă refer. În plus, toate aceste idei au fost date până acum de tine, nu crezi că merit şi eu şansa de a căuta o soluţie pentru a ieşi din situaţia asta mai puţin favorabilă ?
- Nu zic nu, mă Costele, dar tu nu prea ai cap de afacerist, înţelegi? Nu prea ştii mersul afacerilor şi modalităţile prin care să atragi clienţi. Dacă te-aş pune să prezinţi o ofertă unui client, ai începe să dai din fund ca Michael Jackson şi ai face piruete cu mâna la prohap. Pentru că tu nu vrei decât să atragi atenţia. Dar clientul, în afara posibilităţii de a fi o femeie singură şi puţin trăsnită, nu s-ar lăsa impresionat de calităţile tale artistice mai mult decât de o reducere la produsele şi serviciile pe care le prestăm.
- Of, geniule, dar cine a pomenit ceva de vreo afacere?
- Atunci, cum ai de gând să ne îmbogăţim, amice?
- Mă gândeam la toţi făt-frumoşii şi toţi harap-albii de prin basme. Cum crezi că aceia se aleg într-un final cu palate, cu aur, argint şi pământuri de nu ştiu câte mii de hectare? Ba unii mai norocoşi se aleg şi cu fete de împărat, care de care mai senzuale şi mai sexy.
- Da, însă din păcate se aleg şi cu un tată-socru. Noroc că autorii acestor basme nu mai amintesc şi de mama-soacră, care ar trebui să încurce iţele firului epic mai ceva ca Eminescu în "Luceafărul".
- Nu ştiu de ce vorbesc cu tine, când tu nu eşti nici măcar o clipă serios şi nu mă iei în seamă.
- Bine, te ascult, spune ce ai de spus, oricum sunt convins că e o prostie. Nu ai avut niciodată idei bune şi asta o ştim amândoi. La un an jumătate, ai avut ideea să fugim de acasă şi ne-am împiedicat amândoi pe scări, de aici şi cicatricile pe care le avem pe mâini şi pe faţă. La patru ani, ţi-a venit ideea să ne apucăm de literatură şi după ce am măcăit o poveste pentru copii, am fost amândoi atât de apreciaţi, încât ne lăsau în debara singuri-singurei toată ziulica. De acolo mi se trage frica de întuneric şi de şobolani.
- Da, ai dreptate, dar atunci eram prea mic pentru a realiza ce gândesc. De unde să ştiu eu că Acum am crescut, mentalitatea mi s-a schimbat, am alte idei, care au la rândul lor alte repercursiuni...
- Singurele repercursiuni pe care le au ideile tale se văd la final, atunci când amândoi suntem arestaţi, spitalizaţi, bătuţi şi lista poate continua...
- De data asta va fi diferit. Îţi promit. Vom urma exemplul eroilor din basme. Dacă ei la sfârşitul fiecărei poveşti sunt oameni realizaţi cu familie şi gospodărie, de ce să nu fim şi noi asemenea lor?
- Pentru că nu suntem la fel de viteji? Şi nu mai avem în vremurile astea cu zmei, sau personaje negative cu care să luptăm?
- Adică, în afară de guvernanţi?
- Da, în afară de ei. Cum sugerezi tu să le urmăm exemplul acelor eroi puşi pe bătaie, când noi nu avem nici cu cine, nici cu ce lupta? Apropo, să ştii că şi zmeii, şi făt-frumoşii făceau pregătire separat, în săli special amenajate pentru aceste lupte ca înaintea unui meci de box. Spectatorii, erau localnicii acelui ţinut în care se dădea lupta. Organizatorii câştigau foarte bine din acest sport, iar cronicarii erau cei care consemnau totul. Aceştia erau plătiţi pentru a scrie doar ceea ce voia împăratul, de aceea basmele sună atât de melodios şi ţi se pare că totul e roz atunci când le citeşti.
- Totul în afară de calul cel înaripat care întotdeauna e alb. Tot nu înţelegi. Îţi propun doar să plecăm în lume, prietene. Nu contează că nu avem un şfanţ în buzunar, că am lucrat fiecare cu jumătate de normă ca ucenici, eu cred că ne-am învăţat destul de bine meseriile şi putem să avem singuri grijă de noi. Cine ştie peste ce fată de împărat mai dăm şi ne aranjăm la casa noastră. Că doar suntem bărbaţi prezentabili, bine, mai puţin tu care ai un neg exact pe vârful nasului iar piciorul drept ţi-e mai scurt decât celălalt.
- Că bine spui...
- În privinţa negilor sau a handicapului?
- Nu, în privinţa plecării de acasă. Cu privire la handicap însă, se vede că nu prea te-ai mai uitat în oglindă în ultima vreme. Bine, la ce tractor de faţă ai, nici nu cred că te-ai încadra în rama oglinzii, oricât de departe ai sta. Pur şi simplu ai capul mult prea bombat.
- Asta pentru că mă gândesc serios, cum să fac să scap de sărăcie. În timp ce pe tine te doare exact acolo unde nu ar trebui.
- Unde, adică?
- Îmi pare rău, nu am voie să spun, vor citi şi copii povestea asta. Nu aş vrea să folosesc un limbaj stradal sau termeni vulgari care să instige la perversiuni. Plus că aş putea fi imedat amendat de CNA care abia abia aşteaptă să-şi mai îngroaşe conturile şi cu ceva praf de la mine.
- Nici o problemă putem vorbi în particular.
- După ce terminăm povestea ok?
- Ok, Ioane, dar ce spui, în legătură cu ideea mea, eşti de acord?
- Merită să încercăm, cel puţin mai schimbăm aerul, amice.
Şi cei doi începură să se pregătească pentru drum, adică îşi luară cu dânşii patru cartuşe de ţigări, două baxuri de bere, cinci kg de heroină şi patru seringi. Astfel echipaţi porniră într-o noapte pe o cărare pe care o cunoşteau amândoi destul de bine, şi merseră cât merseră până se făcu dimineaţă. Mergeau în timpul nopţii pentru că atunci nimeni nu îndrăznea să se aventureze în căutarea lor. În acele vremuri, trebuie să ştiţi că nu existau lanterne, nu existau automobile sau autostrăzi, aşadar urmărirea fugarilor pe timpul nopţii era aproape imposibilă. Cei de la conducerea ţării, un zmeu şi o prinţesă concepuseră foarte inteligent sistemul administrativ. Dacă nu construia nimeni autostrăzi în România, nu se mai plângea nimeni că sunt pline de gropi şi neasfaltate. În felul acesta, banii de la bugetul statului îşi permiteau să fie tot mai mulţi, mai ales că nimeni nu întreba vreodată câţi anume sunt. Dacă nu sunt străzi, nu avem nici automobile costisitoare, toţi circulă cu bicicletele şi pe bază de tracţiune animală, ceea ce nu implică cantităţi uriaşe de bani pentru că o bicicletă este de cel puţin treizeci de ori mai ieftină decât un autoturism. Prin desfiinţarea firmei "Dacia", cei doi lideri au rupt şi colaborările cu "Renault", care nu mai finanţa acum decât proiectele pentru bicicletele "Mountain bike"
- Băi Costele, spuse croitorul, tu ce crezi, vom ajunge vreodată în locul acela în care să ne luăm la trântă cu câţiva zmei şi să le furăm castelele şi femeile?
- Bineînţeles Ioane, uite-te pe "Adevărul de seară" chiar pe prima pagină şi spune-mi tu dacă nu suntem salvaţi.
Croitorul luă ziarul şi, de acolo de unde erau aşezaţi amândoi, la poalele unui copac de stejar, începu să citească cu voce tare.
- "Sexy-brăileanca şi-a luat merţan de paişpe mii de euro. Se pare că reducerea a fost norocul sau meritul ei..."
- Nu acolo, mă. Citeşte titlul ăla îngroşat, scris mare cu roşu.
- Aaaa, scuze, " Preşedintele ţării e mare zmeu. O echipă de cercetători de la Balta Albă, au descoperi că Adn-ul preşedintelui se potriveşte perfect celui extras din posteriorul zmeului protagonist în povestea, "Făt-frumos fiul premierului"..." Costele asta e magnific, sări croitorul de la locul lui.
- Nu nu, nu asta ci eu sunt magnfic. Nu e nevoie să aplauzi, îţi fac eu semn când. Avem zmeul, avem fata de împărat, avem împărăţie...
- Avem tot ce ne-am dorit vreodată.
- Exact! Ne facem un plan de luptă, atacăm zmeul, salvăm prinţesa, ne prezentăm cu ea la tata-socru, ăla ne dă împărăţia şi jumătate de fată.
- Nu e aşa, fata întreagă şi jumate de împărăţie. Eu aşa ştiam de la Petre Ispirescu, aşa mi-a spus el că funcţionează legislaţia în cazul ăsta.
- Bine, nu mă întrerupe că îmi uit ideea. Jumătatea asta de împărăţie, ca să fie cum spui tu, şi mâna fetei sale, o ia unul dintre noi. Celălalt rămâne cu averea zmeului, adică preşedinte peste România. Ţi se pare echitabil?
- Sincer nu, dragă bijutierule, pentru că fata poate să fie săracă şi vai de ea, poate taică-su e un boschetar şi doarme pe sub poduri, poate că...
- Uite, eu cred că, dacă era fata în halul ăsta de săracă, zmeul nici măcar nu ar fi băgat-o în seamă. Ce rost ar avea, ştim că zmeii nu sunt genul acela de oameni caritabili. De obicei nu au suflet, şi ce-i mai frumos, nici creier prea mult.
- S-ar putea să ai dreptate, oricum, asta vom hotărî acolo la faţa locului. Întâi să vedem zmeul doborât, apoi fata şi hotărâm dacă ne certăm pentru ea sau nu. Până atunci suntem prieteni.
- De acord, răspunse celălalt şi amândoi se hotărâră să caute capătul pădurii în care se aflau în acel moment, şi să se intereseze în stânga şi în dreapta, cum se poate ajunge la palatul Victoria.
Curând se înseră, şi celor doi li se făcuse foame. Dar cum nu aveau cu ei decât cele mai sus menţionate, începură să cinstească un pahar de bere şi un altul şi un altul, până când nu se mai putură ţine niciunul dintre ei pe picioare. Soarele se ducea şi el de acum să se spele pe picioare şi să se întindă pe canapea peste noapte, iar luna luase un taxi pentru a ajunge mai repede pe cer, căci întârziase la serviciu. Cei doi prieteni ţineau stânga-dreapta pe o câmpie întinsă, atât de întinsă încât nu i se zărea capătul.
- Băăă Costele, să moară ce-am mai scump dacă nu-i iau gâtu' la zmeu cu brişca. De când mă ştiu eu am fost un viteaz. Toată viaţa mea am alergat după cai verzi, păcat că nu i-am prins niciodată.
- Taaci măăă, tu nu eşti în stare să te legi la şireturi şi îmi spui mie de cai, eu sunt făcut pentru a ucide.
- Da, da mai degrabă pentru a fi ucis.
- Crezi ce vrei eu îmi cunosc limitele, şi sunt mult peste ale tale...
Deodată, celor doi li se părură că aud sunete.
- Bă Ioane, că tare-i marfa asta, am început să aud voci.
- Bă, să ştii că şi eu aud, parcă strigă după noi.
- Nu strigă mă, după noi, noi suntem băieţi cuminţi şi am ieşit la o plimbare nocturnă...
- Aşa e, nu am făcut nimic rău, ce să aibă piticii ăia care dansează în jurul focului cu noi?
- Ooooo, stai mă nu te grăbi, să mai trag şi eu o dată că văd că tu ai deja halucinaţii. Unde te crezi, în "Războiul stelelor" ai?
Şi celălalt trase şi el ceva pe nas. Nu se ştie ce anume dar după această experienţă i se păru şi lui că observă ceva ciudat în depărtare. Nişte pitici tare simpatici făcuseră o horă în jurul unui foc, şi dansau mai ceva ca Sofia Vicoveanca la concertele în aer liber. În mijlocul acestor pitici, un bătrânel cu barbă neagră şi perciuni în stil Elvis Presley bea o bere la doză dirijând orchestra de pe fundal, care însă nu apărea în peisaj.
- Călători, ce căutaţi pe meleagurile astea, făcu bătrânul, sunteţi împreună?
- Da, suntem, adică nu, nu suntem...căutăm un drum către palatul Victoria, acolo unde vrem să-i punem capăt vieţii preşedintelui, un nenorocit de zmeu care a furat o fată de împărat.
- A apelat dânsa la voi, sunteţi firmă de pază?
- Nu bre, ne-am trezit noi dimineaţă, cu spiritul patriotic sub pernă, l-am luat de acolo şi l-am băut cu apă minerală naturală plată. Nu ni s-a părut că era expirat încă, aşa că uite-ne cum ne ducem să salvăm prinţesa şi să ne luăm la trântă cu zmeul.
Piticii aplaudară la unison la fel şi bătrânelul din mijlocul lor.
- Rămâneţi la noi în noaptea aceasta, vă vom adăposti de jivine şi vă vom da să mâncaţi, că de băut văd că aţi avut voi grijă...
- De acord răspunse croitorul nostru care era mai sociabil decât prietenul său, şi era mereu în căutare de prieteni noi. Dar mâine dimineaţă să ştiţi că trebuie să o luăm din loc. Nu putem risca să fim prinşi de poliţia care e pe urmele noastre pentru că ne-au prins în timp ce făceam schimb de marfă cu un colaborator secret.
- Ce marfă aveţi, întrebă unul dintre cei şapte pitici fără a se opri din dănţuit.
- De grad patru. Cea mai bună şi pură marfă posibilă. E de durată trei şi în caz de supradoză nu se întâmplă nimic cu organismul, în afară de o comă de scurtă durată. După care sunteţi din nou ca noi.
- Chiar ca voi nu vrem să fim, dar facem un târg. Consumăm în seara asta tot ce aveţi voi în rucsacul acela, mai bem o bere, mai tragem o ţigară, aşa ca băieţii, iar mâine dimineaţă mai vedem. Dacă vom putea să ne mai ţinem pe picioare vă dăm şi noi ceva la schimb. În caz contrar încercăm să vindecăm mahmureala tuturor cu moare de varză.
- De acord, spuse bijutierul, şi-aşa nu aveam cum să ne distrăm prea mult în doi.
- Ai dreptate, dar mai întâi o să ne dăm noi binişor pe lângă tufişurile alea pentru chemarea naturii, nu-i aşa Costele?
Celălalt se arătă nedumerit.
- Ce chemare Costele? Pe mine nu mă cheamă nimeni nicăieri, auzi şi tu voci de-acum, ai?
- Vino, mă, încoace când îţi spun. Şi îl trase pe bijutier deoparte, speriat de parcă ar fi văzut o stafie. Bă, tu ştii cu cine am vorbit adineaori?
- Cu cine, mă?
- Ăştia sunt piticii Albei ca Zăpada. Habar nu ai că suntem în pericol nu-i aşa?
- De ce mă, fricosule? Tu ai putea crede oricând că eşti ameninţat de propria umbră.
- Nu, lasă asta, piticii ăştia trimiteau sosii la Alba ca Zăpada să o ucidă. Ei nu au reuşit să o facă din prima deoarece fiecare dintre ei are câte o incapacitate când vine vorba de sânge rece. De aceea trimiteau fel şi fel de mercenari cu mere injectate cu super-glue, au încercat şi cu un corset activat de la distanţă cu telecomandă, dar fata aia nu voia să moară şi gata.
- Păi bine, mă, dar cine ştie ce au avut ei cu dânsa, sau ce boală le-o fi dat. Noi suntem băieţi cuminţi, avem marfă de valoare, pe care suntem dispuşi să o punem în slujba comunităţii, nu văd care ar fi problema.
- Să ştii că în mod normal nu m-aş fi lăsat convins, dar pentru că suntem prieteni de atâta timp, voi accepta.
Şi cei doi călători, împreună cu gazdele se puseră pe fumat iarbă şi băut bere, până când ecoul lor dispăru, ameninţat de razele răsăritului. Soarele stătea la distanţă de acel grup, şi observa cât de ciudaţi sunt ei clădiţi, unul peste altul. Croitorul şi bijutierul stăteau în vârful acelei piramide umane, şi dormeau profund, atât de profund încât sforăiturile lor puteau fi recepţionate pe o rază de câţiva kilometri. De fapt, aceste sforăituri bruiaseră deja câteva barometre ale unei tabere de meteorologi aflate în apropiere.
- Bună dimineaţa, spuse cel mai înalt dintre pitici.
- Bună dimineaţa, bună dimineaţa, se auzi un răspuns în doi peri. Cel mai scund pitic se afla în baza piramidei. Aţi putea vă rog să vă treziţi cu toţii şi să dormiţi ca nişte pitici, respectiv oameni normali? Eu unul nu mai am aer aproape deloc şi în curând voi muri sufocat.
- Are dreptate, spuse croitorul cu un chiştoc de LM între buze apoi, unde s-a pomenit ca un pitic să moară într-o poveste?
- Da, da, da îi dădură dreptate ceilalţi pitici la unison. Şi cât ai zice peşte, piticii se aliniară pe sol, să-şi continue somnul de dimineaţă.
Ora douăsprezece îi prinsese pe toţi văitându-se de dureri de cap. Ba unul dintre ei, pe care l-am înlocuit imediat cu o dublură, a intrat de urgenţă la dezalcoolizare, deoarece băuse cam multicel.
- Bine, băieţi, spuse Costel, acum ar trebui să o luăm din loc, deoarece trebuie să ne luptăm cu zmeul ăla nenorocit. Vrea careva dintre voi să ne ajute?
Ceilalţi se uitară la el zâmbind cu recunoştinţă. Bătrânelul se ridică în toiagul său şi le spuse călătorilor :
- Bineînţeles că...nu, nu asta a fost înţelegerea noastră, distracţia e distracţie, afacerile sunt afaceri. Iar noi nu vrem să luăm parte la afacerea voastră. E mult prea primejdioasă.
- Vorbeşti în numele tău, spuse unul dintre pitici.
- Pe ăsta cine l-a mai băgat în poveste? se revoltă un altul
- Aţi observat că până acum noi nu ştim ce rol are bătrânelul? întrebă bijutierul
- E purtătorul de cuvânt al piticilor, se auzi o voce din culise.
- Aaaa, carevasăzică aşa, purtătorule de...cuvânt, de ce vorbeşti în numele nostru?
- Păi, asta mi-e meseria dragă, răspunse bătrânelul mirat. Dacă ăsta era singurul rol disponibil în poveste, ce să fac şi eu? Mă conformez.
- Bine, mă, purtătorule, şi se stârni un hohot de râs înăbuşit între pitici, nu mai avem nevoie de tine. Poţi să-ţi iei catrafusele şi să te cari. În caz contrar te putem da în judecată pentru îngrădirea libertăţii de exprimare.
- Şi pentru că ne dai un exemplu negativ când stai aşa cu seringa în venă în faţa noastră, completă un alt pitic.
- Nu e adevărat, spuse bătrânelul, asta nu e o seringă.
- Atunci ce e?
- Mie mi se pare că e o seringă, şi încă una foarte mare nu are rost să minţi.
- Bine, poate e o seringă, dar de unde ştiţi voi ce conţine seringa?
- Nu ştim, şi nici nu ne interesează. Poţi să ai diabet şi să fii dependent de dializă, oricum îţi găsim un nod în papură dacă vrem să scăpăm de tine.
- Dacă îmi veţi para serviciile, povestea nu va fi deloc credibilă.
- De ce să nu fie credibilă? întrebă bijutierul, putem să ducem la bun sfârşit acţiunea şi fără tine. Nu avem nevoie de un moşneguţ pe care îl supără spatele să lupte împotriva unui zmeu atât de puternic cum e preşedintele ţării.
- Desigur, aşa este, aprobară ceilalţi în cor, pe tine dacă suflă o dată pe nara dreaptă, te aruncă la zece km distanţă. Noi nu ne asumăm riscul de a-ţi face tabelul cu protecţia muncii.
- Nu-mi trebuie tabel deştepţilor, eu sunt doar un purtător de cuvânt. Cine aminteşte de noi în basme? Ai citit tu vreodată cum purtătorul de cuvânt al lui făt-frumos vorbeşte în numele său cu balaurul, iar acesta nu se mai ia la trântă cu el deoarece pacea a fost negociată perfect?
- Aşa e, spuse bijutierul, scriitorii nu mai amintesc în poveşti astfel de lucruri şi însuşesc meritele victoriei altcuiva. Nu m-am gândit niciodată la asta.
- Prietene, tu în general nu te gândeşti la prea multe. Ai observat de exemplu că prietenul tău de călătorie are o poză cu soţia ta în portofel, iar aseară ţi-a turnat otravă în bere în timp ce tu strângeai stânca aia la piept cu gândul la Mihaela Rădulescu?
- Ce? El? Nu pot să cred, Ionele aşa ai făcut?
- Costele dar cum poţi să crezi aşa ceva? Suntem prieteni de-o viaţă, nu te-aş ucide niciodată cu otravă. El nu ştie ce vorbeşte, nici măcar nu am ştiut că soţia ta e Mihaela Rădulescu.
- Credeţi-mă că eu nu fac niciodată afirmaţii nefondate. Ionele, nici tu deşi te dai mare deştept, nu ştii cum funcţionează lucrurile cu adevărat.
- Dar cine eşti tu, mă, să-mi spui mie cum merg lucrurile? Sunt suficient de vaccinat ca să îmi dau seama şi singur. Dacă spui că eşti un negociator atât de bun, ceea ce nu e tot una cu un purtător de cuvânt, dar hai, fie cum spui tu - se acceptă confuzia deoarece eşti mahmur - de ce nu mergi cu noi să negociezi cu zmeul pentru a nu mai fi nevoiţi să ne luăm la trântă cu el?
- Pentru că, măi deşteptule, eu nu mai sunt la prima tinereţe după cum observi. Am şi eu unele nevoi, speciale sau mai puţin speciale, necesităţi...
- Zece mii de euro, rânji croitorul.
- Paisprezece? spuse bătrânelul
- Douăsprezece, ultima ofertă, accepţi sau nu?
- S-a făcut! aprobă purtătorul de cuvânt şi toţi aplaudară la unison.
Pentru că regizorul observase că sunt mai multe aplauze în poveste decât acţiune, cei zece porniră împreună la drum, în speranţa că vor ieşi victorioşi în această încercare, ba mai mult, bogaţi şi cu titlul de eroi naţionali. Ajungând în Bucureşti, pe unul dintre pitici îl apucase foamea, pe un altul nevoile naturale, un altul se plângea de aria de acoperire a Vodafone, şi aşa mai departe, toţi se plângeau de ceva şi fiecare avea un inconvenient care nu îl lăsa să îşi ducă cauza la bun sfârşit. Singurii mulţumiţi erau cei doi prieteni, care însă, din pricina celor spuse de purtătorul de cuvânt se cam uitau chiorâş unul la celălalt, ba chiar îşi puseseră gând rău unul altuia după ce vor fi înlăturat zmeul de la conducere.
Bijutierul se gândea să scape de tovarăşul său aruncându-l într-o râpă din apropierea Bucureştiului iar Ionel continua încet dar sigur cu otrava aceea pe care nu rău şi nici mincinos o observase purtătorul de cuvânt în berea amicului. Dar aceste gânduri şi fapte nu erau atât de grave încât să influenţeze negativ relaţia celor doi. Până la urmă plecaseră de acasă împreună şi trecuseră prin multe, pe care eu din respect pentru cei care nu citesc decât în treacăt, nu le-am mai pomenit aici şi pe care îi rog să-mi spună dacă e prea lungă povestea pentru a o mai scurta ici colea. Nu-şi permiteau aşadar bijutierul şi croitorul să fie duşmani, mai ales că intraseră nu de mult în postul Sf. apostoli Petru şi Pavel. Preotul din satul lor, un bărbat la vreo patruzeci şi patru de ani, cu vocea caldă şi omenoasă, îi sfătuia întotdeauna să rămână prieteni dar mai ales să nu facă păcate înainte, după, sau chiar în cele patru posturi ortodoxe. De acel preot îşi aminteau mereu cu drag cei doi călători, mai ales că nu puteau uita cum după Sf. Liturghie din fiecare duminică, beau împreună tot vinul rămas de la împărtăşanie şi se îmbuibau cu anafură şi colivă în cinstea celor răposaţi sau care urmează să "răposeze".
În acea seară cei şapte pitici făcură un foc mare în sectorul 5 al capitalei, aşa cum obişnuiau ei în fiecare seară. Era un obicei din străbuni, pe care îl preluaseră de la triburile indo-europene, de pe vremea când încă mai rătăceau pe continente în căutare de teritorii şi glorie. Îl chemară şi pe Vanghelie, primarul care nu mai este, şi traseră un Vanghelion de mai mare dragul. Din această cauză, în anul 2009 Vanghelie a luat o pauză cu Vanghelioanele din lipsă de fonduri. Dar cum nimeni nu se ocupă cu inventarul prin basme şi veselia ţine trei zile şi trei nopţi, aşa au făcut şi eroii noştri până când s-au îmbătat a doua oară sărind la gâtul regizorului care nu se mai oprea din înjurat.
- Păi bine mă, golanilor, dar în ce fel de poveste vă credeţi voi? "Petrecăreţii din Boustone" Vă dau treabă serioasă, trebuie să luptaţi contra personajelor negative nu să faceţi bairam pe banii sponsorilor.
- De unde personaje negative măi vericule? Păi ce, mai ştim noi dacă Vanghelie e personaj negativ sau sponsor? Mai ales acum când abia abia îl mai vedem prin ceaţa asta.
- Şi ce vreţi să facem măi deştepţilor? Abandonăm povestea şi ne urcăm pe bar ca-n melodia lui Puya?
- Da, de ce nu e mai distractiv?
- Şi ce să înveţe bieţii copii din asta? Să bea la Vanghelioane şi să danseze pe ritm de manele? Inculţilor, amatorilor care sunteţi.
- Tu vorbeşti? Crezi că nu ştim noi cum regizezi poveştile? L-ai disperat pe Nicolaescu cu telefoanele cerându-i sfaturi peste sfaturi.
- Toţi trebuie să cerem sfaturi maestrului odată şi odată.
- Vai de maestru...
- Ba vai de noi, răspunse regizorul.
- Mai bine vai de tine. Nu ştiu cu cine vei lucra în continuare, dar dacă piticii o fac lată în fiecare seară, nu ne mai trebuie bogăţii, lupte cu zmei sau fete de împărat. Suntem fericiţi toţi împreună, cu piticoţii ăştia ba chiar şi cu purtătorul de cuvânt pe care, să-ţi spun drept, nu l-am prea simpatizat la început.
- Aşa e mă Ionele, răspunse celălalt pentru a întări afirmaţia precedentă. Cei şapte pitici chiar ştiu să se distreze frate. Cu doza noastră zilnică de iarbă, bere şi grătare peste grătare, nu ne mai trebuie nouă lupte în noroi, întrevederi cu preşedintele şi alte pericole ce ne pândesc la fiecare colţ.
Regizorului, mai că nu-i venea să-şi creadă urechilor. Cei zece nu doreau să continuie povestea pentru că descoperiseră altceva mai bun. În zadar îi ameninţă cu triplarea salariilor, le promise că vor ajunge pe mâna poliţiei deoarece nu au respectat clauzele contractelor pe care oricum le semnaseră fără să le citească. Acestea fuseseră darurile pe care piticii le oferiseră şi pe care au continuat să le ofere celor doi călători până la bătrâneţe. Sau până când au intrat la dezalcolizare şi au făcut cancer pulmonar, cauze pe care din prea mare consideraţie pentru firma de ţigarete - sponsor principal în poveste, nu le vom mai descrie aici, ele fiind întâlnite pe toate pachetele de ţigări scrise cu litere albe îngroşate "Tutunul dăunează grav sănătăţii"
Luceafarul - parodie
Mariei Maftei si lui Salavastru Madalin
A fost o dată ca-n poveşti,
A fost cândva, măi tată,
La discoteca din Bârleşti
O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele
Cum e proteza fără dinţi
Şi caria-ntre ele.
Din umbra goticelor bolţi
Ea pasu-şi trepidează
Într-o grădină unde-n colţ
Luceafărul fumează
Privea în zare cum pe deal
Un poliţist se duce
Să ancheteze un cioban
'Nainte să se culce
Îl vede azi, îl uită mâine
Astfel împieliţata,
Se roagă pentru o minune
Doar i s-o pune pata.
Cum ea pe coate-nfuleca
În fiecare seară,
De dorul lui şi inima
Înfuleca o zeamă.
Şi cât de prăpădit e el
În orişicare vară
Că tot îi iese-n cale din castel
Un criminal de seară.
Şi pas cu pas sub fusta ei
Alunecă-n cenzură
Punându-i mâna pe cercei
Şi-ameninţând că-i fură.
Şi când în patul ei cochet
Ea vine să se culce
O pipăie atent pe piept
Apoi din nou se duce.
Şi din oglindă reflectând
Lumină de veioză
Ea se trezeşte înjurând
În versuri şi în proză.
Ea îl privea cu ochii câş;
El tremura ca varga
Ca nu cumva aşa, chiorâş
Să-i cadă dragă fata.
Iar ea vorbind la telefon
Căscând din greu suspină:
- " O, dragul meu Alain Delon
De ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos, luceafăr blând
Alunecând pe-o scară
Ca lumea toată-ntunecând
Lumină să ne pară! "
El asculta tremurător
Se văita mai tare
Şi s-aruncă de pe motor,
Se aruncă în mare.
Iar apa unde-a fost căzut
Şi-acum bolboroseşte
În locul celui dispărut
Un mândru tânăr creşte.
Uşor el trece ca prin fulgi
De bodyguarzii curţii
Într-un tricou şi nişte blugi
Tăiat în jurul burţii.
Părea un tânăr vagabond
Cu părul ca de sârmă
Că se frezase-n stil James Bond
Făcând abuz de spumă.
Iar umbra feţei cafenii
E neagră ca ceaunul
Un căldărar cu faţa gri
Certată cu săpunul.
- " Din mercedes venii cu greu
Ca să-ţi ascult maneaua
Mi-am luat 'percuturi la pateu
Mi-am luat, să moară mama!
Ca-n magazia ta să vin
Să te ciordesc măi frate,
Am întrebat un marochin
Şi l-am cărat în spate.
O, vin' ! talentul meu nespus
Pe Dan Bursuc îl lasă
Să emigrăm la Cel de sus
Să bem o calcaroasă
Colo-n palatul meu bengos
Te-oi duce cu merţanul
Acum îţi pare că-s jegos
Dar stai să-mi vezi jeepanul ".
- " O, eşti frumos, cum numa-n vis
Băsescu mi s-arată
Dar în merţanul ce-ai deschis
Eu n-oi intra vreodată
Incult la vorbă şi la port
Eu te-aş scăpa de viaţă
Că eşti un fiu de mafiot
Ce fete dulci agaţă "
***
Trecu o zi, trecură trei
Şi iar ţiganul vine
Lipindu-şi faţa de a ei
Ca-n "Lacrimi de iubire"
Ea tremură cu el în somn
Aminte să-şi aducă
Cum o striga la interfon
Şi cât e de uitucă :
- " Cobori în jos, luceafăr blând
Alunecând pe-o scară
Ca lumea toată-ntunecând
Lumină să ne pară! "
Cum el nebun se repezi
La dânsa cu plăcere
Din spate-un înger i-aminti
Că-i datoreaz-o bere
În aer mirosul greoi
Se-ntinde-n lumea-ntreagă
Iar urletul unui strigoi
Parcă mirosu-ncheagă
Pe negri puricii din păr
Coroana-i parcă arde
Veneau ţiganii-ntr-adevăr
Veneau ţiganii-n hoarde
Din mercedesul plutitor
Şi negru ca ceaunul
El iar apare gânditor
Parafrazând sublimul
Din ochii mari şi minunaţi
I se citeşte starea
Că e de ăla fără saţ
Care goleşte marea.
- " Din mercedes venii cu greu
Ca să-ţi ascult maneaua
Mi-am luat 'percuturi la pateu
Da am şi dat, să moară mama!
O, vin' talentul meu nespus
Pe soţul tău îl lasă
Să ne rugăm la Cel de sus
Să nu facă angoasă
O, vin' , în părul tău bălai
S-anin nişte lovele
Să bag în Winampu' din rai
Să bag nişte manele "
- " O, eşti frumos, cum numa-n vis
Bruce Willis mi s-arată
Dar în merţan şi-n paradis
Eu n-oi intra vreodată
Mă doare-n paişpe de amor
Atât de tare, frate,
Că sunt în stare să te-omor
Dacă mai vii la noapte "
- " Dar cum ai vrea să mă omori?
Au nu pricepi tu oare?
Ţiganii sunt nemuritori
Românii, ei mai moare "
- " Nu caut moarte sau deces
Şi nu sunt nici nebună
Tu nu-mi vorbeşti pe înţeles,
Au nici nu ştii română?
Dar dacă vrei cu jurământ
Să mă mărit cu tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine " .
- " Tu-mi ceri să mă însor, madam
În schimb pe-o pupătură?
Ai tras pe nas vreun miligram
Şi vrei să pari mai dură?
Da, mă voi fi conformat
Dar nu acum, se poate?
Să fi căzut noi în păcat
Fie şi pentr-o noapte? "
Şi cu tramvaiu' s-a tot dus
De dragu-acelei fete
L-a prins un controlor şi-a spus
Că nu avea bilete.
***
În vremea asta Mădălin,
Cel mai beţiv din ţară
Golea din cupele cu vin
Ochind o domnişoară
Un pas acesta de făcea
Se prăvălea grămadă
Nu mai era în stare nici să bea
Sau drumul drept să vadă.
Cu obrăjorii roşiori
Acesta se îndreaptă
Cu paşii mari, încrezători,
Înspre-acea dulce fată.
Dar ce frumoasă se făcu,
Maria, arz-o focul
Ei Mădălin, acu-i acu
Să îţi îngropi norocul.
Schimbându-şi păru-n lup blajin
Rânji ca mieluşelul.
- " Ah ce nebun eşti Mădălin,
Te duc cu zăhărelul! "
- " Dacă te-ntrebi ce vreau, ei bine,
Dup-un sărut franţuz tânjesc.
Apoi să fii pe veci cu mine
Căci ştii prea bine : Te iubesc! "
- " Nu e posibil ce îmi ceri
Mai lasă-mă băi frate,
Că ai la bord prea multe beri
Şi-ai dat prea mult din coate "
- " Dacă mă laşi, ţi-oi arăta
Cum fâlfâie amorul,
Dar numai nu te enerva
Şi leapădă tricoul.
Aşa cum hoţu-strânge-n târg
Mai multe portofele,
Aşa şi eu am să te strâng
Alăturea de ele.
Şi ochii tăi multicolori
Sub buzele-mi rămâie...
Ca înainte-mergători
Durerii ce-o să vie.
Când ochii mei se-apleacă-n jos
În decolteu la tine
Tu cu-n avânt nesăţios
Să te răsteşti la mine.
Şi ca să nu mai zăbovim
Atât cu dialogul
Eu îţi propun să ne unim
Să ne-ncercăm norocul "
Ea-l asculta pe-amorezat
Uimită şi distrată
S-a mai opus, s-a mai lăsat,
De Mădălin curtată.
Şi-i zise-ncet : - " Tu eşti prea mic
Ca să mă ai pe mine
Ia-ţi un merţan şi creşti un pic
Şi totul va fi bine.
Până atunci cu un ţigan
Eu voi pleca în lume
Că are vilă şi merţan
Deci e mai bun ca tine.
Obraznic genele le plec
În pantaloni la dânsul,
Şi reci sudori pe loc mă trec
Pe loc m-apucă râsul.
Luceşte precum un ceaun
Şi cântă la chitară
Oricum ca tine e mai bun,
Că nu e de la ţară.
Pătrunde trist, cu ani optzeci
El vine când e noapte
Iar eu 'l-ascult cu ochii seci
Şi el mă dă pe spate.
De-aceea zilele îmi sunt
Atât de plicticoase
Dar nopţile, sub jurământ
Că-s cele mai frumoase " .
- " Tu eşti cuplată asta e...
Dar te invit la mine
Doar ni s-or pierde urmele
Şi-am să rămân cu tine.
Căci amândoi avem în gând
Aceeaşi mângâiere
Promit cu tine să fiu blând
Dar dă şi tu o bere "
***
Porni luceafărul-ţigan
De controlor scăpase
Se deghizase-n taliban
În frunte-un glonţ îi trase.
Un grup de stele îl certau
Că-ntuneca văzduhul
Şi toate îl considerau
Ţigan sărac cu duhul.
Şi din a haosului văi
Înconjurat de stele
Se întrecea în vânătăi
Cu una dintre ele.
Cum el lovind în şapte părţi
Se tot făcea mai tare
Aşa în tot atâtea vieţi
'Cercau să mi-l omoare.
Şi-ajunse dânsu-ntr-un hotar
Cu-arcada dreaptă spartă,
Un fiu rătăcitor, hoinar,
Din calea lui cea dreaptă.
Nu e nimic că-i antrenat
Şi a făcut armată,
Ci doar un pic e însetat
Iar inima-i furată.
- " Mi-e-atât de sete şi de foame
Să moară mama, vere,
Adică scuze, Doamne
Hai dă şi tu o bere!
De greul astei veşnicii
Eliberează-mă, părinte,
Că ca Maria voi muri
Numai să-mi dai şi minte.
Reia-mi al nemurii dâmb
Şi negrul din privire
Îndreaptă-mi nasul că e strâmb
Îndreaptă-l spre iubire.
Dintr-un tramvai am apărut
Îmi sângeră sprânceana
Cu gărzile m-am tot bătut
Le-am dat să moară mama! "
- " Alain Delon, tu în genunchi
În faţa mea să stai
Că-ţi dau un pumn între rărunchi
Şi ai căzut din rai.
Tu vrei român să te socoţi
Cu ei să te asemeni?
Şi vrei să-i las pe mafioţi
Să-ţi facă părul cremeni?
Românii doar durează-n vânt
Ei ştiu să facă valuri
Tu n-ai vrea să cunoşti mormânt
Tu ştii să faci idealuri.
Ei 'l-au pe Băse' şi pe Boc
Şi-s vai de capul lor, măi frate,
Dar noi ţiganii-avem noroc,
Merţane şi palate.
În sânul lui Avraam trăieşti
Dispui de-eternitate
Iar tu, hapsân te lăcomeşti
Te lăcomeşti la moarte?
În locul tău m-aş mai gândi
La cât de grea e viaţa.
Căci toţi se nasc spre a muri
Toţi şi-au pierdut speranţa!
Iar tu, Alain Delon, rămâi
Pe cerul ăsta mare
Că eşti lumina cea dintâi
După bătrânul soare.
Ce vrei să dau acelor guri
Ce suferă de foame?
Averi, iertări şi nemuriri
Şi insule pe mare?
Vrei poate-o viaţă, să-mi arăţi
Că ştii să-ţi faci dreptate,
Însă voi sunteţi idioţi
Dacă îmi cereţi moarte.
Şi pentru cine vrei să mori
Pentru Maria, frate?
Tu crezi că mâine te însori
Ori nuntă faci la noapte? "
***
În locul lui menit din cer
Alain Delon se-ntoarse
El toată viaţa-a fost şofer
De raze luminoase.
Se lasă seara-n asfinţit
Şi luna o să iasă,
Va lumina un infinit
Va lumina o casă.
Şi lângă casă-un rând de tei
Poluaţi cu zeci de pet-uri
Umbrea doi tineri, singurei
Şi două albe piepturi :
- " O, lasă-mi capul meu pe sân
Maria, să se culce!
Sunt eu, frumoaso, Mădălin
Iubitul tău cel dulce.
Cu farmecul unui bostan
Dansez cu tine-n noapte
De ce tu spui că sunt ţăran?
Nu se reflectă-n fapte.
Şi pe deasupra mă jigneşti
Dar vine de la tine...
Nu ţi-am cerut să mă iubeşti
Dar nici să râzi de mine "
Alain Delon privea de sus
Murea de gelozie
Privea, plângea, era distrus
Distrus de veşnicie.
Miroase-n jur a trandafir
Coboară cald o ploaie,
Pe deal ciobanii-s în delir
A leşinat o oaie,
Probabil beată de amor
Cum e şi mândra fată
Luceafărul e doar decor
Însă-l mai cheam-o dată :
- " Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o sfoară
Ca lumea toată-ntunecând
Lumină să ne pară! "
El tremură atât de lin
De fapt el se oftică
De cum zări pe Mădălin
De cum l-apuc-o frică.
Dar nu mai vine ca-n trecut
Cu blugii şi merţanul :
- " Ce-ţi pasă, inimă de lut?
Eu mă răzbun cu anul
Trăind atât cât eu voi vrea
Îmi veţi cerşi-ndurare
Când tatăl meu o să vă ia
Căci viaţa-i trecătoare!
A fost o dată ca-n poveşti,
A fost cândva, măi tată,
La discoteca din Bârleşti
O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele
Cum e proteza fără dinţi
Şi caria-ntre ele.
Din umbra goticelor bolţi
Ea pasu-şi trepidează
Într-o grădină unde-n colţ
Luceafărul fumează
Privea în zare cum pe deal
Un poliţist se duce
Să ancheteze un cioban
'Nainte să se culce
Îl vede azi, îl uită mâine
Astfel împieliţata,
Se roagă pentru o minune
Doar i s-o pune pata.
Cum ea pe coate-nfuleca
În fiecare seară,
De dorul lui şi inima
Înfuleca o zeamă.
Şi cât de prăpădit e el
În orişicare vară
Că tot îi iese-n cale din castel
Un criminal de seară.
Şi pas cu pas sub fusta ei
Alunecă-n cenzură
Punându-i mâna pe cercei
Şi-ameninţând că-i fură.
Şi când în patul ei cochet
Ea vine să se culce
O pipăie atent pe piept
Apoi din nou se duce.
Şi din oglindă reflectând
Lumină de veioză
Ea se trezeşte înjurând
În versuri şi în proză.
Ea îl privea cu ochii câş;
El tremura ca varga
Ca nu cumva aşa, chiorâş
Să-i cadă dragă fata.
Iar ea vorbind la telefon
Căscând din greu suspină:
- " O, dragul meu Alain Delon
De ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos, luceafăr blând
Alunecând pe-o scară
Ca lumea toată-ntunecând
Lumină să ne pară! "
El asculta tremurător
Se văita mai tare
Şi s-aruncă de pe motor,
Se aruncă în mare.
Iar apa unde-a fost căzut
Şi-acum bolboroseşte
În locul celui dispărut
Un mândru tânăr creşte.
Uşor el trece ca prin fulgi
De bodyguarzii curţii
Într-un tricou şi nişte blugi
Tăiat în jurul burţii.
Părea un tânăr vagabond
Cu părul ca de sârmă
Că se frezase-n stil James Bond
Făcând abuz de spumă.
Iar umbra feţei cafenii
E neagră ca ceaunul
Un căldărar cu faţa gri
Certată cu săpunul.
- " Din mercedes venii cu greu
Ca să-ţi ascult maneaua
Mi-am luat 'percuturi la pateu
Mi-am luat, să moară mama!
Ca-n magazia ta să vin
Să te ciordesc măi frate,
Am întrebat un marochin
Şi l-am cărat în spate.
O, vin' ! talentul meu nespus
Pe Dan Bursuc îl lasă
Să emigrăm la Cel de sus
Să bem o calcaroasă
Colo-n palatul meu bengos
Te-oi duce cu merţanul
Acum îţi pare că-s jegos
Dar stai să-mi vezi jeepanul ".
- " O, eşti frumos, cum numa-n vis
Băsescu mi s-arată
Dar în merţanul ce-ai deschis
Eu n-oi intra vreodată
Incult la vorbă şi la port
Eu te-aş scăpa de viaţă
Că eşti un fiu de mafiot
Ce fete dulci agaţă "
***
Trecu o zi, trecură trei
Şi iar ţiganul vine
Lipindu-şi faţa de a ei
Ca-n "Lacrimi de iubire"
Ea tremură cu el în somn
Aminte să-şi aducă
Cum o striga la interfon
Şi cât e de uitucă :
- " Cobori în jos, luceafăr blând
Alunecând pe-o scară
Ca lumea toată-ntunecând
Lumină să ne pară! "
Cum el nebun se repezi
La dânsa cu plăcere
Din spate-un înger i-aminti
Că-i datoreaz-o bere
În aer mirosul greoi
Se-ntinde-n lumea-ntreagă
Iar urletul unui strigoi
Parcă mirosu-ncheagă
Pe negri puricii din păr
Coroana-i parcă arde
Veneau ţiganii-ntr-adevăr
Veneau ţiganii-n hoarde
Din mercedesul plutitor
Şi negru ca ceaunul
El iar apare gânditor
Parafrazând sublimul
Din ochii mari şi minunaţi
I se citeşte starea
Că e de ăla fără saţ
Care goleşte marea.
- " Din mercedes venii cu greu
Ca să-ţi ascult maneaua
Mi-am luat 'percuturi la pateu
Da am şi dat, să moară mama!
O, vin' talentul meu nespus
Pe soţul tău îl lasă
Să ne rugăm la Cel de sus
Să nu facă angoasă
O, vin' , în părul tău bălai
S-anin nişte lovele
Să bag în Winampu' din rai
Să bag nişte manele "
- " O, eşti frumos, cum numa-n vis
Bruce Willis mi s-arată
Dar în merţan şi-n paradis
Eu n-oi intra vreodată
Mă doare-n paişpe de amor
Atât de tare, frate,
Că sunt în stare să te-omor
Dacă mai vii la noapte "
- " Dar cum ai vrea să mă omori?
Au nu pricepi tu oare?
Ţiganii sunt nemuritori
Românii, ei mai moare "
- " Nu caut moarte sau deces
Şi nu sunt nici nebună
Tu nu-mi vorbeşti pe înţeles,
Au nici nu ştii română?
Dar dacă vrei cu jurământ
Să mă mărit cu tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine " .
- " Tu-mi ceri să mă însor, madam
În schimb pe-o pupătură?
Ai tras pe nas vreun miligram
Şi vrei să pari mai dură?
Da, mă voi fi conformat
Dar nu acum, se poate?
Să fi căzut noi în păcat
Fie şi pentr-o noapte? "
Şi cu tramvaiu' s-a tot dus
De dragu-acelei fete
L-a prins un controlor şi-a spus
Că nu avea bilete.
***
În vremea asta Mădălin,
Cel mai beţiv din ţară
Golea din cupele cu vin
Ochind o domnişoară
Un pas acesta de făcea
Se prăvălea grămadă
Nu mai era în stare nici să bea
Sau drumul drept să vadă.
Cu obrăjorii roşiori
Acesta se îndreaptă
Cu paşii mari, încrezători,
Înspre-acea dulce fată.
Dar ce frumoasă se făcu,
Maria, arz-o focul
Ei Mădălin, acu-i acu
Să îţi îngropi norocul.
Schimbându-şi păru-n lup blajin
Rânji ca mieluşelul.
- " Ah ce nebun eşti Mădălin,
Te duc cu zăhărelul! "
- " Dacă te-ntrebi ce vreau, ei bine,
Dup-un sărut franţuz tânjesc.
Apoi să fii pe veci cu mine
Căci ştii prea bine : Te iubesc! "
- " Nu e posibil ce îmi ceri
Mai lasă-mă băi frate,
Că ai la bord prea multe beri
Şi-ai dat prea mult din coate "
- " Dacă mă laşi, ţi-oi arăta
Cum fâlfâie amorul,
Dar numai nu te enerva
Şi leapădă tricoul.
Aşa cum hoţu-strânge-n târg
Mai multe portofele,
Aşa şi eu am să te strâng
Alăturea de ele.
Şi ochii tăi multicolori
Sub buzele-mi rămâie...
Ca înainte-mergători
Durerii ce-o să vie.
Când ochii mei se-apleacă-n jos
În decolteu la tine
Tu cu-n avânt nesăţios
Să te răsteşti la mine.
Şi ca să nu mai zăbovim
Atât cu dialogul
Eu îţi propun să ne unim
Să ne-ncercăm norocul "
Ea-l asculta pe-amorezat
Uimită şi distrată
S-a mai opus, s-a mai lăsat,
De Mădălin curtată.
Şi-i zise-ncet : - " Tu eşti prea mic
Ca să mă ai pe mine
Ia-ţi un merţan şi creşti un pic
Şi totul va fi bine.
Până atunci cu un ţigan
Eu voi pleca în lume
Că are vilă şi merţan
Deci e mai bun ca tine.
Obraznic genele le plec
În pantaloni la dânsul,
Şi reci sudori pe loc mă trec
Pe loc m-apucă râsul.
Luceşte precum un ceaun
Şi cântă la chitară
Oricum ca tine e mai bun,
Că nu e de la ţară.
Pătrunde trist, cu ani optzeci
El vine când e noapte
Iar eu 'l-ascult cu ochii seci
Şi el mă dă pe spate.
De-aceea zilele îmi sunt
Atât de plicticoase
Dar nopţile, sub jurământ
Că-s cele mai frumoase " .
- " Tu eşti cuplată asta e...
Dar te invit la mine
Doar ni s-or pierde urmele
Şi-am să rămân cu tine.
Căci amândoi avem în gând
Aceeaşi mângâiere
Promit cu tine să fiu blând
Dar dă şi tu o bere "
***
Porni luceafărul-ţigan
De controlor scăpase
Se deghizase-n taliban
În frunte-un glonţ îi trase.
Un grup de stele îl certau
Că-ntuneca văzduhul
Şi toate îl considerau
Ţigan sărac cu duhul.
Şi din a haosului văi
Înconjurat de stele
Se întrecea în vânătăi
Cu una dintre ele.
Cum el lovind în şapte părţi
Se tot făcea mai tare
Aşa în tot atâtea vieţi
'Cercau să mi-l omoare.
Şi-ajunse dânsu-ntr-un hotar
Cu-arcada dreaptă spartă,
Un fiu rătăcitor, hoinar,
Din calea lui cea dreaptă.
Nu e nimic că-i antrenat
Şi a făcut armată,
Ci doar un pic e însetat
Iar inima-i furată.
- " Mi-e-atât de sete şi de foame
Să moară mama, vere,
Adică scuze, Doamne
Hai dă şi tu o bere!
De greul astei veşnicii
Eliberează-mă, părinte,
Că ca Maria voi muri
Numai să-mi dai şi minte.
Reia-mi al nemurii dâmb
Şi negrul din privire
Îndreaptă-mi nasul că e strâmb
Îndreaptă-l spre iubire.
Dintr-un tramvai am apărut
Îmi sângeră sprânceana
Cu gărzile m-am tot bătut
Le-am dat să moară mama! "
- " Alain Delon, tu în genunchi
În faţa mea să stai
Că-ţi dau un pumn între rărunchi
Şi ai căzut din rai.
Tu vrei român să te socoţi
Cu ei să te asemeni?
Şi vrei să-i las pe mafioţi
Să-ţi facă părul cremeni?
Românii doar durează-n vânt
Ei ştiu să facă valuri
Tu n-ai vrea să cunoşti mormânt
Tu ştii să faci idealuri.
Ei 'l-au pe Băse' şi pe Boc
Şi-s vai de capul lor, măi frate,
Dar noi ţiganii-avem noroc,
Merţane şi palate.
În sânul lui Avraam trăieşti
Dispui de-eternitate
Iar tu, hapsân te lăcomeşti
Te lăcomeşti la moarte?
În locul tău m-aş mai gândi
La cât de grea e viaţa.
Căci toţi se nasc spre a muri
Toţi şi-au pierdut speranţa!
Iar tu, Alain Delon, rămâi
Pe cerul ăsta mare
Că eşti lumina cea dintâi
După bătrânul soare.
Ce vrei să dau acelor guri
Ce suferă de foame?
Averi, iertări şi nemuriri
Şi insule pe mare?
Vrei poate-o viaţă, să-mi arăţi
Că ştii să-ţi faci dreptate,
Însă voi sunteţi idioţi
Dacă îmi cereţi moarte.
Şi pentru cine vrei să mori
Pentru Maria, frate?
Tu crezi că mâine te însori
Ori nuntă faci la noapte? "
***
În locul lui menit din cer
Alain Delon se-ntoarse
El toată viaţa-a fost şofer
De raze luminoase.
Se lasă seara-n asfinţit
Şi luna o să iasă,
Va lumina un infinit
Va lumina o casă.
Şi lângă casă-un rând de tei
Poluaţi cu zeci de pet-uri
Umbrea doi tineri, singurei
Şi două albe piepturi :
- " O, lasă-mi capul meu pe sân
Maria, să se culce!
Sunt eu, frumoaso, Mădălin
Iubitul tău cel dulce.
Cu farmecul unui bostan
Dansez cu tine-n noapte
De ce tu spui că sunt ţăran?
Nu se reflectă-n fapte.
Şi pe deasupra mă jigneşti
Dar vine de la tine...
Nu ţi-am cerut să mă iubeşti
Dar nici să râzi de mine "
Alain Delon privea de sus
Murea de gelozie
Privea, plângea, era distrus
Distrus de veşnicie.
Miroase-n jur a trandafir
Coboară cald o ploaie,
Pe deal ciobanii-s în delir
A leşinat o oaie,
Probabil beată de amor
Cum e şi mândra fată
Luceafărul e doar decor
Însă-l mai cheam-o dată :
- " Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o sfoară
Ca lumea toată-ntunecând
Lumină să ne pară! "
El tremură atât de lin
De fapt el se oftică
De cum zări pe Mădălin
De cum l-apuc-o frică.
Dar nu mai vine ca-n trecut
Cu blugii şi merţanul :
- " Ce-ţi pasă, inimă de lut?
Eu mă răzbun cu anul
Trăind atât cât eu voi vrea
Îmi veţi cerşi-ndurare
Când tatăl meu o să vă ia
Căci viaţa-i trecătoare!
Heinz cel leneş
lui Petru Râpanu (zis şi pepe)
Heinz era un băiat tare leneş. Toată ziulica se plângea pe la rudele sale:
- Mătuşă, spune şi tu, asta e viaţă? Am învăţat toată viaţa mea, doar ştii. Am făcut trei ani in clasa I, doi într-a doua, doi într-a treia şi tot aşa. Asta pentru că îmi era lene să scriu în caiete şi adormeam pe la toate orele. Bine, asta mai puţin contează acum, tot ce vreau să spun e că după atâta şi atâta muncă, unde am ajuns? Toţi colegii de clasă sunt care profesori universitari, care guvernanţi, care preşedinţi. am prins vreo doisprezece generaţii la şcoala din sat, şi nu e unul care să fi ajuns cu capra la păscut. Măcar de-aş avea mai multe aş face ca Becali şi aş vinde lapte şi brânză până m-aş îmbogăţi. Vând oaia cu două mii de euro, căci paşte pe plaiurile moldave ce au o valoare incomensurabilă şi iarbă cu adevărat bună, nu gazon înseminat, de ăla care nu are gust când îl pui în ciorbă.
- Tu pui gazon în ciorbă mă deşteptule? izbucni mătuşa sa într-un râs necontrolat.
- Eeeh! am zis şi eu aşa, pentru mai mult efect, răspunse băiatul, doar ştii că am atâţia ani de şcoală, am un coeficient de inteligenţă supraunitar, sunt înţelepciunea întruchipată, un nou Einstein pe pământ.
- Şi ce-mi spui mie mă băiete toate astea? Ce pot face eu pentru a te ajuta, şi nu poţi face şi tu singur, dacă tot eşti atât de deştept?
- Mătuşă, dragă mătuşică, nu te simţi prost faţă de mine că tu nu ai nici un dram de inteligenţă în căpşor. Asta e, unii se nasc în condiţii normale, alţii nu...
- Băiete spune astăzi ce vrei că mai am şi alte trebi prin curte, şi nu am timp să stau la taclale cu tine.
- Mătuşă, spuse băiatul cu jale. Ştii doar că eu am boală pe Kate.
- Nu! nu ştiam, şi chiar de ar fi aşa, ce are a face asta cu mine?
- Păi, tu eşti foarte bună prietenă cu mama ei, nu e aşa?
- Da, aşa e, şi?
- Păi...
- Vorbeşte o dată pe şleau măi băiatule, nu mă lua pe ocolite. Că nimica nu pricep din aluziile tale.
- Stai mătuşică, nu te enerva, uite, vreau să mă însor şi eu şi să mă stabilesc la casa mea. Şi vreau să fac asta cu Kate, căci alta mai bună nu găsesc, iar în scenariul poveştii nu este precizat alt mariaj, aşadar tu eşti cea care trebuie să-mi facă lipeala înţelegi ce vreau să spun?
- Aaaa, rânji mătuşica, carevasăzică...de asta ai nevoie de mine. Păi bine mă, Heinz dar eu cu ce mă aleg la afacerea asta?
- Nu nu nu! Se opuse băatul, uite-te pe scenariu...tu nu pretinzi nimic în povestea asta. Căci eu în afară de o capră şi un loc de parcare în aer liber pentru căruţă, nu prea am ce-ţi oferi mă înţelegi?
- Oh! Heinz, nu fi prostuţ, oricum nu ţi-aş fi cerut dobândă la datoria aia pe care o ai la mine de vreo doi ani. Voi pune o vorbă bună pentru tine, okay?
- Okay mătuşică, înseamnă că eu pot să mă duc de-acum să mă culc nu? Tare greu e cu soarele ăsta, şi am cred, insolaţie!
- Vrei să chem o ambulanţă?...să vadă un pic de tine?
- Nu e nevoie să te deranjezi, apoi, doar ştii că în oraş sunt ca şi mort, nu ştiu să deosebesc WC-ul public de covrigărie, mă rătăcesc cât ai zice "pepe"
- Ce e cu Pepe?
- Aaa nu nimic, ştii doar că îmi place de el, dar mai cu seamă de Oana Zăvoranu, fie-i grădina raiului uşoară.
- Păi hotărăşte-te odată mă bisexualule!
- Hai, fă ce ţi-am spus şi la revedere. Se răceşte patul şi nu e bine, mă duc să-l încălzesc.
- La revedere, băiete, la revedere.
Şi mătuşica îşi văzu de ale ei în decursul serii, adică dădu drumul la televizor şi se uită la un film cu acord peste 18, având a doua zi dimineaţă nişte benoacle în cap de ziceai că nu ştiu ce-a făcut toată noaptea. Îşi prepară repede o cafea, şi pentru că era duminică, se hotărî să-i mai facă o vizită prietenei sale, căci aceasta ar fi trebuit să o aştepte cu braţele deschise, mai ales că avea nişte bârfe senzaţionale de interpretat pe marginea şanţului.
- Ce faci, doamnă?
- Iaca fumam un LM vecină.
- Bun, bun mai ai canabis?
- Un pic în magazie vrei să-l aduc?
- N-ar strica, am să-ţi spun ceva important şi parcă nu ştiu cum să încep...
- Cu începutul, te ascult cu mare interes întotdeauna doar ştii!
- Oh, aşa e,ai dreptate, nici nu ştiu de ce îmi fac griji. Şi mătuşa lui Heinz începu să-i povestească vecinei, cât de brav şi deştept este băiatul ei, al căror apucături dubioase nu le preciza, căci era întâi un cal pur-sânge înainte să fie porc şi măgar.
Toate ca toate dar Heinz nu putea adormi sub nici o formă. Se zvârcolea în pat când pe o parte, când pe alta şi nu putea să conceapă o stare de linişte în care să facă şi el năniţă ca un băiat ascultător ce era.
A doua zi dimineaţă, îşi luă inima-n dinţi şi cu gândul la ce ponoase va trage de pe urma căsniciei, se trezi în faţa casei familiei socrilor frecându-şi mâinile cu bucurie.
- Bă socrule! strigă el din stradă. Ia ieşi oleacă afară că am o vorbă cu tine!
Bărbatul casei ieşi cam abătut cu mâna la frunte, încercând să zărească mogâldeaţa din faţa porţii.
- Care eşti mă? DNA-ul, ce vrei? mi-am justificat toată averea, două WC-uri în aer liber patru copaci de pere, o nevastă şi o fată, pa, salut şi la revedere!
- Stai mă, că nu ştii despre ce e vorba
- Păi e vorba de ceva?
- Nu, nu de ceva ci de cineva. Am venit să-ţi peţesc fata.
- Aaa, asta era, pentru doar lucru ăsta neînsemnat trebuia să mă scoli din somnul de frumuseţe? Dă-i drumul, peţeşte-o!
Stop, tăiaţi, tăiaţi strigă Cristian Mungiu deodată.
- Păi bă gălbejitule tu ştii ce replici ai, sau ai de gând să faci filmul ăsta în locul meu?
- Mă scuzaţi d-le Mungiu, se ruşină bărbatul, am o dimineaţă mai proastă decât de obicei, s-au scumpit ţigările şi băuturile alcoolice, deja delirez numai când aud asta, să mai îmi şi simt portofelul uşurat deodată de praf, înţelegeţi dumneavoastră, nu e chiar atât de suportabil.
- Bine mă, înţeleg, stai liniştit, însă am şi eu un scenariu de respectat, înţelege-mă şi pe mine. Fă scena asta cum trebuie şi dau eu o ţigară bine? continuaţi! dubla doi scena paisprezece motor, acţiune!
- Ce spui tu străine?
- Am venit să-ţi peţesc fiica, Ştefan cel Mare!
- Tu eşti Mircea?
- Da jupâne, am venit să mi te-nchini, de nu schimb a ta figură într-o gară cu mulţi câini!
- Păi dacă tu eşti Mircea, atunci suntem în conflict, căci săraca ta ţară e o umbră în calea măreţiei teritoriului meu necuprins.
- Ba teritoriului tău foarte cuprins cred, căci otomanii îţi suflă în coastă de ţi-au făcut gaură în abdomen, iar hunii şi ucrainienii din nord, moldovenii din est, te fac să le lingi vârfurile degetelor fără să-ţi dai seama că nu sunt curăţate de secole.
- Păi bine mă, îndoctrinatule, dar ucrainienii nici nu există în secolul ăsta, s-au constituit mai pe urmă ca stat, ca naţie şi ca ce mai vrei tu, sub numele precizat. Nu degeaba eşti tu un amărât de bucureştean iar eu ditai moldoveanul ctitor a patruzeci de mănăstiri.
- A patruzeci spui? Înseamnă că nu mai ai multe de construit şi dai ortul, amice...
- Poate că da, poate că nu...istoria ştii tu, nu e făcută neapărat pentru a se repeta.
- Ba eu cred că întotdeauna istoria se repetă, dă-mi fata o dată şi lasă gargara!
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a ţi-o da gândeşti că pot, ca întreg parlamentarul să se-mpiedice de-un ciot? O, tu nici visezi, copile, câţi în cale mi s-au pus! Toată oaia cea cornută a becalului Apus...
- Stooooop! oameni buni, v-aţi ţicnit de tot? sunteţi sub influenţa caniculei sau ce... aveţi?
Mungiu chemă dublurile şi îi scoase pe acei actori afară din platou să se mai răcorească. Dublurile însă nu se prea auzeau căci băuseră bere rece cu o seară înainte la un majorat, şi erau nefolositoare poveştii, chit că ştiau scenariul la perfecţie căci erau genul acela de dubluri tocilare, care recită tot filmul dintr-o singură replică.
- Să vină triplurile.
- D-le Mungiu, avem o problemă...
- Ce? cee problemă, tună Mungiu ca un taur.
- D-le, lipsă de fonduri, nu prea avem tripluri. îmi pare rău...
- Băi prietene, tu îţi baţi joc de mine? Adică eu am băgat patruzeci de miliarde de euro în povestea ăsta, care şi-aşa e de scurt metraj, iar tu îmi spui mie că nu ai avut bani să plăteşti nişte amărâte de tripluri? Păi mă deşteptule cum poţi să pretinzi că eşti mare impresar, dacă nici de o treabă simplă ca asta nu poţi să te ocupi? Cât plăteai pentru două tripluri? Două, mă, două nu ţi-am cerut mai mult.
- Impresarul îşi băgă picioarele şi se depărtă ruşinat.
- Să-ţi dai demisia singur ca să nu te concediez eu şi să mai păţeşti şi ruşinea asta. Să intre patruplurile!
Patruplurile se împiedicară şi picară în nas de câteva ori apoi nu mai fură în stare să spună nimic din pricina durerii ce stăruia în jurul feţei.
- Cinciplurile, tună Mungiu din nou, să interpreteze naibii cineva povestea asta ori îmi bag picioarele în ea şi mă duc acasă să joc Mario! Am ajuns la ultimul nivel şi am pus pauză la PlayStation. Dacă e pană de curent între timp vă omor pe toţi.
- N-avem cincipluri, avem hexipluri...
- Să intre odată!
Hexiplurile căscară cu atenţie urechile şi ochii să nu care cumva să se împiedice şi să piardă şansa vieţii lor.
- Zici că eşti Mircea hahalero ai? Păi dovedeşte, arată-mi un act de identitate. Ultima factură, ceva, ce adresă ai? Ce garanţie am eu că nu eşti un "suflă-n-pungi" care face mişto de mine?
- Haide mă tată socrule nu fi atât de incoruptibil. O vreau pe Kate, mă simt atras de ea ca de un magnet, inima mea oţelită, se simte atrasă de magnetul ochilor ei albaştri precum oceanul pacific, degetele mele libidinoase se simt atrase de rapănul dintre degetele ei de la picioare, ăla de-l razi cu toporul, transparentul coastelor mele lihnite, se simte atras de negrul alor ei dinţi de catifea, atât de fragezi încât nu ştii dacă sunt dinţi sau doar gingii, cocoaşele mele de cămilă însetată adoră răsăritul ochilor ei...
- Gata mă, gata, m-ai convins, ia-o de nevastă şi fiţi fericiţi până la adânci senilităţi. Numai să nu vă prunciţi prea mult, ştiţi că e criză, mai reduceţi şi voi din plăceri, că doar şi comisioanele plăcerilor ne aduc atâta pagubă la buzunare. Vreau patru nepoţi, doi băieţi şi două fete, care să aibă la rândul lor încă patru copii de fiecare, o nepoată să fie stearpă ca să am ce râde de ea, unul să fie handicapat, ca să scoatem producţie din cerşit şi să ducem meşteşugul ăsta al familiei mai departe. Să-i faceţi la trei ani diferenţă unii de alţii, ca să aveţi timp să îi creşteţi pe toţi, o iei acasă la tine, îţi mai iei o vilă în Pipera, patru apartamente de lux prin oraş să aibă fiecare unde să locuiască. Apartamentele să fie în acelaşi bloc la trei etaje unul de celălalt, în faţa blocului să fie trei copaci de castan, şi nu orice fel de castan ci castan porcesc, că ăla mi se pare mie mai comestibil. În faţa blocului să aveţi grădiniţă cu trandafiri albi, patru bănci de lemn de nuc, sau de abanos, nu de salcâm că ăla aşchiază fundul şi putrezeşte imediat. Când îmi voi vizita nepoţii aceştia să mă aştepte la uşă drepţi, să dea raportul respectuos oferindu-mi un trabuc Hawana, să se prezinte cu o scrumieră de aur dar nu orice aur ci aur alb, căci e mai pretenţios şi străluceşte mai tare. Pe jos să se găsească covoare turceşti, cu modele simple, decorative, nu prea încărcate iar covoarele să nu fie imense ci stil mochetă sau covor roşu. Să nu găsesc firmituri de pâine pe jos în bucătărie, să nu găsesc vase nespălate, fecale de muşte pe gresie, să nu aibă pisici, doar câini rasa dog-german pe care să-i cheme : Keanu Reeves, Bruce Willis, Traian Băsescu şi alte nume de eroi salvatori de prin filmele pentru creduli aşa cum sunt de altfel şi campaniile electorale. Dacă poţi face doar aceste lucruri bazice, elementare...poţi să o iei pe Kate de nevastă.
- Păi bine, Stefane dar dacă îţi voi da ţeapă? Dacă după ce mă însor cu Kate, nu mă voi ţine de promisiune?
- Atunci, prietenul meu din secolul trecut, Vlad Ţepeş, zis şi Vlad Dracul, îţi va arăta ce înseamnă să fii tras în ţeapă cu adevărat, prietene!
Tânărul Heinz înghiţi în sec şi îl trecură toate transpiraţiile. Bine, tată-socrule, mă-nvoiesc. Însă te anunţ că voi încerca să te otrăvesc cu otravă de şoarece de blibliotecă, care e mai ieftină decât orice poţiune magică de pe la orice vrăjitoare ambulantă, fără atestat, cum sunt mai toate vrăjitoarele din basmele serioase din ziua de azi.
- Îmi asum riscul. Şi astfel cei doi îşi strânseră mâna, fiecare îşi văzu de drumul lui, pentru ca firul epic al poveştii să poată continua nestingherit.
Asfel că nunta ţinu cât ţine de obicei în toate basmele, trei zile şi trei nopţi însă nuntaşii noştri au mai lungit-o un pic căci voiau să intre în Cartea Recordurilor şi tot aşteptau un reprezentant instruit în acest sens, care să consemneze că nunta ţinea deja de vreo două săptâmâni, eventual să le împrumute şi nişte bani căci consumaseră cam tot ce era comestibil şi le murea stomacul de foame încât ţi se rupea sufletul nu alta. Cum reprezentantul Cărţii Recordurilor se oprise cu Jeepan-ul exact într-o groapă mai adâncă, aşa cum sunt aceste monumente de artă la fiecare pas, pe şoselele şi autostrăzile româneşti, se gândi să mai aştepte puţin înainte de a consemna fapta nuntaşilor. Oricum era cel mai bine pentru recorderi, căci beneficiau de o faimă mai mare dacă nunta ţinea şapte săptâmâni încheiate, sau măcar trei, asta în cazul în care mai supravieţuiau până atunci şi nu intrau în greva foamei.
Iar unul dintre supravieţuitorii acelei nunţi minunate, mi-a spus-o şi mie o dată când mă holbam pe străzile Parisului cu zeci de pliante nerăsfoite încă în mâini, mărşăluind precum un soldat devotat patriei printr-o ploaie mocănească de alea de toamnă dar care se desfăşura acolo pe timp de vară, căci parizienilor li se părea mai original aşa. Nu am comentat, chit că rinichii îmi urlau din străfundurile coapselor, şi am ascultat până la capăt povestea, aşa cum v-am spus-o şi vouă acum, căci acestea s-au întâmplat când Heinz cel leneş a luat-o de prostie, pardon de soţie pe Kate cea grasă, exact sub turnul Eiffel ca să fie mai romantic chit că nici unul nu ştia să-l sărute pe celălalt, va rămâne un mister dacă au găsit împreună calea spre grădina paradisului sau încă o mai caută, dacă s-a ţinut Heinz de promisiune şi i-a moştenit averea babacului înainte sau după ce l-a otrăvit, înainte prin răpire şi sechestru, iar după prin neprezentare la notar. Eu atât am ştiut, atât am spus pe-o şa-m încălecat, şi m-am evaporat.
Băiatul de moară cel sărac şi pisica
lui Sălăvăstru Mădălin - Alexandru
A fost o dată ca niciodată un morar care nu avea nici nevastă, nici copii, doar trei ucenici. Cică era descendent al lui Vlad Ţepeş motiv pentru care rămăsese singur la bătrâneţe deoarece nimeni nu voia să rişte a fi tras în ţeapă stând pe lângă dânsul. De aceea, parlamentarii îi aranjaseră o viluţă la periferia oraşului, şi l-au făcut morar la stat, acolo unde i-au impus plata unei cotizaţii uriaşe motiv pentru care de fiecare dată când avea ocazia, morarul nostru îi înjura pe la Dan Daconescu în direct şi sunt convins că şi în reluare. Tot frecventând platourile de filmare de la OTV, redactorii se obişnuiseră cu el, astfel că îi dădeau în grijă fiecare copil abandonat la uşa sediului, sau chiar pe platourile de filmare ale studioului de către Magda Ciumac, Oana Zăvoranu, Nikita şi alte femei din înalta societate, care nu voiau să se complice cu toţi plozii, când ele aveau în spate atâta faimă şi renume în România zilelor noastre, fiind implicate în toate scandalurle posibile şi imposibile, implicaţie pentru care se dădeau în secret lupte în miere, câştigătoarea fiind privilegiata zână de scandal a momentului. Nikita le cam câştiga pe toate, ba cică mai bătea şi arbitrii şi jumătate din sponsori, astfel încât ea era cea care abandona cei mai mulţi copii pe la uşile OTV-ului, în speranţa că cineva o va depista şi că va stârni un nou scandal de proporţii.
Aşadar, morarul nostru adunase până acum cam vreo treizeci şi opt de copii, dintre care doar trei trecuseră de optsprezece ani, şi aveau dreptul la moştenirea acelei mori şi mai ales a acelei vile cu trei etaje, cu mini-restaurant şi terasă, cu patru băi, două bucătării, două piscine şi jaccuzi, cu un merţan în garaj, sistem de securitate cu senzori, şi multe alte dotări pe care omul nostru din salariul său cinstit de şaizeci de milioane de lei vechi, le adunase cu chiu cu vai de-a lungul timpului. Câştiga bine şi din salariul de antrenor la juniori, căci cu atâţia copii îşi constituise două loturi de echipă de fotbal cu tot cu rezerve care adunaseră de-a lungul timpului, nenumărate trofee şi medalii, fiind cele care diputau de şase ani încoace finala ligii campionilor, a cupei uefa, şi a tuturor turneelor internaţionale cunoscute şi necunoscute.
Însă cei trei copii, care nu mai erau de acum copii ci majori, cum nu mai aveau ce face decât să stea pe margine, se revoltaseră şi sub ameninţarea unui pistol, îl siliseră pe moşneguţ să le împartă averea pe din trei, fiecăruia să-i revină o parte egală, că apoi vor face ei ce-or şti mai bine ca să ducă mai departe şi afacerea cu moara, şi cea cu echipele de club, şi cele murdare cu trafic de carne vie, despre care scenariul nu mai pomeneşte dar despre care eu pot să vă spun deoarece ca autor al textului, am tot dreptul să scornesc diferite chestii menite să vă amuze pe voi cititorii, sau să alerteze organele de poliţie. Căci acest bătrânel deţinea trei sferturi din traficul internaţional, şi făcea schimb de droguri cu ţările vestice transportând pe sub mână canităţi uriaşe de heroină şi extasy. Dar să lăsăm acestea în seama poliţiştilor care dacă vor citi această poveste, vor fi curioşi să afle mai multe, iar eu pot oferi multe astfel de informaţii pentru sume cât se poate de neînsemnate, mai mult simbolice de câteva miliarde de euro.
Până să vină notarul ca omul nostru să-şi poată face testamentul, un regizor care turna această poveste, se ridică nervos de pe scaun şi, cu scenariul în mână se repezi pe scenă asupra actorilor, urlând încolo şi încoace cât îl ţinea glasul, la cameramani să oprească dubla, că trăgeau degeaba pe bandă o asemenea tâmpenie. Într-adevăr, Sergiu Nicolaescu avea dreptate, pentru că actorii îşi uitaseră replicile şi încurcaseră grav acţiunea, dând frâu liber propriei imaginaţii, care săraca o lua de-acum pe câmpuri căci de unde vilă pe asemenea timpuri de criză, şi ce român ar fi fost în stare să conducă astfel de afaceri murdare, când poporul nostru este unul dintre cele mai cinstite şi mai cultivate popoare din lume. Scenariul avea într-adevăr alt punct de vedere, iar actorii noştri trebuiră să se conformeze, deoarece nu ajunseseră la valoarea maestrului în fleacuri şi ciuruiri, d-l Nicolaescu. Astfel că îşi dezlegaseră ostaticul îi dădură o cană de lapte proaspăt, îi plombară toţi dinţii, şi îi reparară cămaşa pe care o rupseseră când l-au tras de gulere hărţuindu-l sexual. Apoi făcuseră cerc în jurul lui, şi ascultaseră fiecare ce are omul de spus după o asemenea încurcătură şi întorsătură de situaţie.
- Dragii mei, începu morarul, eu de-acum încolo sunt bătrân, nu că până acum nu aş fi fost, dar parcă astăzi dimineaţă m-am trezit mai bătrân ca niciodată şi, nu ştiu dacă să mă simt aşa rău este un efect advers al "verdelui de paris" pe care mi-l administraţi zilnic în ceai în doze mici, sau aşa trebuie să se simtă un rablament de boşorog, la vârsta cuvenită. Tot ceea ce mai am de făcut înainte să închid ochii este să vă las vouă tot ceea ce am clădit eu în decursul vieţii, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al măicuţei D-lui, căci tare de folos mi-au fost rugăciunile pe care le-am făcut zilnic în biserică de mic copil, ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi, şi să mai lăsaţi calculatorul acela în pace, că prea mari îmi vin facturile la energie electrică din cauză că staţi toată ziua pe messenger şi nu vă mai luaţi ochii de la toate piţipoancele de pe hi5 care fac poze lângă toate maşinile pe care le întâlnesc pe stradă, şi lângă toţi macho-manii cărora dacă le dai o palmă, se fac morman de oase la picioarele tale. Pentru că nu vreau să existe divergenţe între părţile pe care le voi lăsa moştenire, vreau să las totul doar unuia dintre voi, iar ceilalţi să se ducă naibii să se arunce de pe un zgârie-nori, căci oricum vor ajunge vai de capul lor în finalul poveştii, aşa că mai bine să nu încurce iţele şi să facă bine să fie realişti de la început. Căutaţi-mi un cal mândru, frumos, cel mai frumos şi cel mai bun din toată lumea, pe care eu să încalec şi să mă retrag într-o pădure, acolo unde am o mică locuinţă într-un desiş, la umbra brazilor, şi un izvor cu apă plată necarbogazoasă borsec, mai la vale.
Şi au pornit tustrei în căutarea unui armăsar care să-i satisfacă cerinţele moşneguţului, şi tot mergând ei aşa, iaca ce-au dat de o râpă adâncă care semăna cu cea descrisă în "Baltagul" de Mihail Sadoveanu. Şi cum ca în orice poveste serioasă, fraţii cei mari au ciudă pe cei mai mici, cei doi i-au sugerat mezinului să se facă singur dispărut, pentru a nu putea fi acuzaţi de plagierea romanul mai sus menţionat, şi chiar a baladei "Mioriţa" căci feţele lor precum şi postura se încadrau perfect în tipologia ciobanului, mai ales că unul era ungur, făcut cu Marko Belo, iar celălalt era vrâncean, băiat de-al pictorului Liviu Nedelcu
Zis şi făcut, moldoveanul nostru, care era feciorul Andreei Marin şi al lui Ştefan Bănică jr., îşi puse fraţii să mije lângă un stejar uriaş, numărând până la zece până ce el se va face nevăzut. Nu avu prea mult timp la dispoziţie deoarece fraţii săi de cruce nu ştiau să numere decât până la şase, şi, aflat în disperare de cauză se aruncă pe burtă în acea râpă adâncă de vreo treiprezece centimetri, şi aşteptă până când aceştia se depărtară spunând bancuri cu blonde. Apoi îşi aminti că trebuie să se prefacă supărat, şi adoptă postura unui gânditor antic, chit că habar n-avea ce-i ăla dar aşa îl prinse pe acele meleaguri o pisică foarte blândă, rasa birmaneză, care considerându-l om inteligent, îl chestionă numaidecât:
- Unde ai pornit tu, Hans Cristian Andersen ?
- Degeaba mă iei la mişto, şi degeaba mă interoghezi, tot nu îmi vei putea fi de folos. Eşti tare şmecheră pentru că ai şi tu voce în povestea asta. Lasă-mă că nu am chef de nimic. Nu vezi că sunt inabordabil?
- Lasă că ştiu eu cum sunteţi voi ăştia inabordabilii! Tu vrei să prinzi un cal mare şi frumos nu-i aşa? Am citit tot scenariul nu numai replicile mele, aşa cum fac mai toţi actorii din ziua de zi. Uite ce-ţi propun frumuşelule. Eu am o firmă de construcţie la negru, care nu are toate actele în regulă din pricina unui boschetar care îşi bagă coada de fiecare dată în casa mea, şi-mi fură actele necesare exact înainte ca acestea să ajungă în registrele procurorilor, şi să fie semnate de un om cu veleităţi în acest sens. Tu vei lucra pentru mine timp de şapte ani, ca bodyguard personal, şi îl vei opri pe neghiobul acela să mai pătrundă prin efracţie în locuinţa mea. Dacă totul merge bine şi sunt mulţumită de serviciile pe care le vei presta pentru mine, îţi voi aduce un armăsar pur sânge englezesc pentru care voi scotoci tot Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, deoarece am influenţă mare în acea zonă şi am la mână câţiva corupţi pe care i-am prins în fapt când eram eu mai tânără şi aveam afacerile mele cinstite în Anglia. Dacă te gândeşti să mă refuzi, află încă de acum că pe la sfârşitul poveştii mă voi lepăda nu ştiu cum de blana aceasta pisicească, şi mă voi transforma într-o femeie foarte sexy care te va cere de soţ şi te va ţine în puf până la sfârşitul vieţii fără ca tu să faci ceva în acest sens.
- Ehe, asta da pisicuţă, şi de atunci i-a rămas numele acelei birmaneze, Pisi, un diminutiv cu implicaţii sentimentale deosebite la adresa celui sau celei care îl purta ca nume.
Porni aşadar în urma pisicii care îl duse la cocioaba ei de palat fermecat, şi-l aşeză la masă pentru că între timp se înserase şi îi ghiorăiau maţele îngrozitor călătorului nostru. Când s-au aşezat la masă, trei pisici trebuiau să cânte. Dar una avea săraca, meringită, şi-şi ceru iertare în mod oficial faţă de tot palatul, cealaltă avea gâtul inflamat pentru că fumase în continuu timp de două zile ţigări moldoveneşti, iar celaltă suflase atât de tare în tompeta elefantului, încât explodase cu tot cu junglă, undeva pe orbită, de unde o ţineau sub observaţie cu ajutorul unui satelit artificial cei de la NASA. Cum muzică nu aveau, au dat drumul la plasmă pe Mynele TV, acolo unde Florin Salam făcea senzaţie între un cârd de vreo douăzeci de dansatoare îmbrăcate sumar, astfel că nivelul politic al personajului nostru, începu să se tot caţere, şi să se tot caţere, până ajunse pe culmile umerilor, dar fiind o poveste cenzurată, nu e bine să spunem tuturor celor care citesc, ceea ce s-a întâmplat atunci cu omuleţul nostru, de l-au trecut pe acesta toate nădufurile căci Pisi a vrut să-i arate undeva în spatele platoului de filmare, adevărata ei înfăţişare umană. Pentru cei care vor să afle mai multe cu privire la această scenă, să plătească timp de o lună abonament la Hustler TV, Private Spice, Adult şi alte câteva posturi de "Doamne fereşte" ce se mai difuzează în zilele noastre prin toate reţelele de tefonie fixă, sau să mă contacteze pe mine personal deoarece vă reamintesc că pot oferi multe astfel de informaţii pentru sume cât se poate de neînsemnate, mai mult simbolice, de câteva miliarde de euro.
- Acum că eşti sătul, Hans, ce-ai zice să dansăm?
- Nu mi-o lua în nume de rău, spuse tânărul, dar habar nu am cum să dansez pe manele, eu ascult mai mult hip hop şi muzică simfonică, şi m-aş face de râsul tuturor servitorilor palatului, nu uita că trebuie să păstrez aparenţele unui băiat la locul lui, care nu se dă în vânt după astfel de comicării ce denotă lipsa de bun simţ şi de compasiune pentru bătrânul morar care se pregăteşte să moară. În plus, nu pot să le fac în ciudă cititorilor care vor sări imediat la beregata noastră a celor care interpretează, cum că nu respectăm scenariul - îngrăditorul, blestematul acela de scenariu.
Văzând că situaţia era de aşa natură încât nu se mai puteau face prea multe, Pisi porunci supuşilor săi, toţi din neamul pisicesc, să îl conducă pe călător înspre camera sa, unde avea deja instalată o cameră web ascunsă, de unde îl putea monotoriza foarte uşor pe acesta. Feciorul însă era atât de criţă, încât abia îşi mai putea scoate ciorapii din picioare, astfel că o pisică cu un cârlig prins de bot, făcu această treabă puturoasă, o alta îl dezbrăcă de indispensabili, iar o alta, stinse lumânarea, pentru a nu mai vedea nimeni ce făceau ele acolo. Acest lucru o enervă la culme pe Pisi, şi o determină să concedieze jumătate din personal în acea noapte.
A doua zi dimineaţă, servitorii care mai rămăseseră în castel, îl ridicară pe necunoscut, îl ajutară să se dea jos din pat, îi puseră ciorapi noi în picioare pe care îi prinseră cu jartiere, îl încălţaseră cu nişte adidaşi originali puma, şi cu nişte blugi armani, cu o cămaşă adidas şi îi puseră pe cap o şapcă reebok. Astfel îmbrăcat, ucenicul morarului nu mai era de recunoscut. Părea un gigolo proaspăt ieşit de pe băncile facultăţii, care face cu ochiul în stânga şi în dreapta, doar doar va atrage atenţia preţ de câteva secunde şi asupra lui. Când auzi că trebuie să se ducă să taie lemne în pădure, acesta izbucni:
- Păi bine, cucoană dar aşa ne veni vorba? asta e ceva ce nu respectă clauzele contractului. Trebuia să te apăr de hoţi nu să muncesc cu spatele şi toporul precum un ţăran incult şi sărăntoc, ce judecând după hainele pe care le vezi pe mine, nu prea sunt.
Dar fu nevoit să se supună, mai ales când îşi aminti ce frumoasă mai era Pisi în forma ei umană, aseară, când o văzuse aşa pentru prima dată. Pentru ca să aibă unelte potrivite, aceasta i-a dat un topor de argint cu coadă de aramă şi un fierăstrău de argint.
Bucuros nevoie mare, căci se prinse după ştanţă că acele obiecte erau dintr-un metal preţios, feciorul rătăci prin pădure în căutarea unei case de amanet, pe care nu o găsi însă niciunde în apropiere. Dădu beep unui amanetar de prin oraş, care era în altă reţea, însă nu avea semnal deloc la telefon - o rablă de LG cu taci screen şi era şi prea avansat pentru timpurile acestei poveşti. Aruncă telefonul în prima fântână şi observă că cineva îi mulţumi iar când se uită mai bine, unul dintre moderatori, juca pe telefon său Sexypoker California Models în reţea, fapt ce îi dădu de gândit deoarece dacă el nu avea semnal la suprafaţă, cum avea semnal cel din fântână care era într-o zonă închisă şi fără acoperire GSM? Dar amintindu-şi că are un scop precis pentru care a fost trimis în pădure, începu să taie copacii care i se păreau lui mai uscaţi şi mai putreziţi, în primul rând pentru că toporul era dintr-un material moale care s-ar fi îndoit imediat dacă ar fi tăiat copaci verzi, iar în al doilea rând, pentru că văzuse în studio cum un domn elegant reprezentant al ocolului silvic, se aşezase în spatele regizorului, şi nota totul într-un notebook micuţ, albastru cu şină.
După ce curăţă pădurea de toate acele putregaiuri dăunătoare, tânărul morar ceru time-out şi coborî până în oraş să-şi cumpere o felie de pizza, şi să bea o cafea Iacobs pentru că nu mai suporta presiunea din jur, şi puterile sale fizice tocmai fuseseră exploatate la maxim într-o pădure atât de deasă şi de întinsă. Când se întoarse, nu îl mai lăsară să intre, şi degeaba le spuse paznicilor că interpretează rolul de protagonist într-o poveste de fraţii Grimm, că aceştia nu îl crezură, ba îl mai şi deteră pe mâna poliţiei.
De partea cealaltă a clădirii, o dublură care cumpărase paznicii, juca acum rolul de tânăr morar, şi se integră foarte bine în acţiune, fiind bine hrănit, şi îngrijit chiar dacă slujitorii castelului îi purtau pică, vărsau cafea pe el zilnic şi îi puneau piedică, din cauză că în prima noapte, jumătate dintre ei - cei concediaţi - luaseră cu asalt Oficiul pentru ocuparea forţei de muncă din oraş, şi fiindcă nu avea niciunul studii superioare, pentu că în aceste poveşti nimeni nu se mai ocupă de educaţia personajelor ci numai de posibilităţile lor financiare, rămăseseră pe drumuri, care pe unde, pe la firme de salubrizare, sau pe la simingerii cărora le mergea foarte prost în acel an.
Astfel, tânărul ducea o viaţă tihnită, fără prea multe incidente grave, şi avea obiceiul să urmărească toate meciurile din liga I în living-ul spaţios al castelului, pe o plasmă cu diagonala de patru virgulă opt metri, având întotdeauna o berică la îndemână, şi bea Redds cu lămâie fără să se teamă de consecinţele asupra organismului ale acestei băuturi care fusese interzisă pe piaţă, deoarece era considerată cancerigenă, producând cancer de col uterin şi cancer la sân. Din această cauză, o îmbia mereu pe domniţa pisică să bea alături de el, strecurându-i în sticla de bere atunci când nu era atentă, aceeaşi otravă pe care i-o strecura şi bătrânului morar, doar doar va rămâne şi el cu avere căci de contractul încheiat pe şapte ani, cam uitase fecioraşul, şi tare nu s-ar mai fi întors înapoi la locul de baştină, ca să dea ochii cu fraţii săi de cruce, care s-au descotorosit de el în asemenea hal.
În scurt timp, o convinsese pe Pisi să facă abonament la UPC, ca să poată viziona Campionatul Mondial de Fotbal, în format HD, aşa cum se cuvenea unui specimen de bărbat cum era dânsul. Pisi făcu abonamentul, doar pentru că între cele opt canale HD, se găsea şi programul "Acasă TV", unde îl putea urmări în fiecare după amiază pe Jose Armando al ei, cum se împuşca cu toţi mafioţii Mexicului, în timp ce nevastă-sa murea din cauze necunoscute, de cinci ori în două duble, iar toată familia plângea în aşa hal încât s-au creat zeci de râuri prin America de Sud, având fiecare în parte un debit şi o lungime triplă faţă de cele ale Amazonului. Atâtea râuri au putut să creeze telenoveliştii ăştia, încât nu mai încăpeau în interiorul continentului, şi din această cauză s-au translat în ocean, ceea ce a determinat ridicarea nivelului oceanului planetar cu peste 10 centimetri în decurs de câteva zile. Asta adunată cu pâraiele pe care Pisi le alimenta în fiecare după amiază la ora telenovelei, aproape că devenise o sumă care punea în pericol întreaga existenţă a planetei. Deoarece uscatul, care şi-aşa e puţintel, pierdea teren în faţa apei care creştea şi creştea, încât toţi oamenii îşi puneau problema unde se vor refugia? De multe ori însă, scriitori cu talent scorneau alte şi alte poveşti care echilibrau totul înainte ca omul să se alarmeze prea tare şi să intre în panică.
Într-o zi însă, pisica îi spuse :
- Măi flăcăule, ia du-te tu în livadă şi-mi coseşte iarba iar apoi pune-o la uscat.
- Pisi sexy şi rău, îi răspunse flăcăul, dar de când îmi vorbeşti tu mie aşa pe tonul acesta poruncitor, care să îmi diminueze mie autoritatea în faţa cititorului? Ia spune-mi...mi se pare mie sau d-l Nicolaescu din prea mare şi nemeritată consideraţie, ţi-a cam dat mai multă libertate de manevră ţie în acţiune? Ce ai făcut tu pentru el atât de special, încât te dai mare făt-frumoasă pe aici, şi dai ordine în stânga şi în dreapta, de parcă toţi am fi vai de capul nostru şi nu am şti ce să facem cu o coasă de argint şi o gresie de aur?
- Ia te uită cât tupeu a prins el, fiul morarului, pe care l-am cules din pădure de pe o cioată şi l-am făcut mare domn al palatului. Sau uiţi că peste douăzeci şi patru de ore îţi expiră contractul şi vei fi nevoit să te întorci acasă cu coada între picioare dacă nu îţi dau calul? Ai mare grijă cum te porţi căci s-ar putea să nu te mai întorci atât de falnic în faţa alor tăi, pentru că asta depinde numai şi numai de mine. Acum ia coasa şi gresia şi marş la treabă, să mi le aduci înapoi tot aşa cum ţi le-am dat, nu să mai cauţi jumătate de zi case de amanet, şi să-mi faci treaba aşa în dorul lelii. Căci toate casele de amanet care au fost prin zonă, le-am cumpărat eu tocmai pentru a nu permite unor puşlamale ca tine, să-mi amaneteze bogăţiile. mai ales că leul a slăbit şi toţi banii din afară, îmi intră acum foarte profitabil în conturile din ţară.
Nu mai avu ce face feciorul şi ridicând un steguleţ alb, dădu laba cu pisica şi se puse pe treabă. Afară tocmai se înserase când acesta se întoarse în palat rupt de oboseală, trântindu-se pe salteaua Relaxa din dormitor, şi, când fu cât p-aci s-aţipească, pisica aprinse lumânarea şi îl luă din nou la ceartă.
- Măi impotentule şi dezechlibratule mintal, iar ai băut în timpul serviciului, şi mi-ai făcut treaba de mântuială?
Tânărul, care nu consumase nimic în timpul cât făcuse treaba, sări ca ars din pat, deoarece trebuia să-şi apere clauza cu cele mai sincere simţământe.
- Te rog să nu mă jigneşti, Pisi! apoi izbucni într-un plâns zgomotos, necontrolat. De când am apărut eu în poveste, parcă îmi pare rău că l-am compromis pe băiatul celălalt care acum dă declaraţii pe la poliţie, fiind acuzat de pătrundere în imobil prin efracţie. Dar dacă de mine nu îţi place, puteai doar să îmi spui doar şi eu o ştergeam rapid pe unde am venit, stăteam cuminte la locul meu, ca dublură, învăţam rolurile foarte bine, ca şi până acum, şi nu apăream în nicio poveste niciodată. Am vrut doar să îmi dau mie însumi o şansă, să îmi demonstrez că pot juca şi eu într-un basm, chiar de ar fi acela şi parodiat, căci oriunde îţi este greu să te integrezi, iar societatea zilelor noastre îţi impune anumite standarde sociale de care trebuie să ţii cont dacă vrei să fii băgat în seamă.
Miloasă din fire, pisica mai mai că plângea şi ea, dar cum scenariul o descrisese ca având un caracter tăios, aproape de scorpie, se scutură o dată de generozitate şi răcni:
- Afară, afară din palatul meu! Nu mai vreau să am de-a face cu tine. Să te duci unde vezi cu ochii căci eu m-am săturat de mofturile şi smintelile tale. Gata. Atât. Mi-a ajuns, şi să-mi aducă cineva personajul adevărat al acestui basm sau îmi bag picioarele în el şi plec acasă. N-aveţi decât să jucaţi cu cine-o ştiţi. Importaţi chinezi, nu ştiu ce faceţi, dar eu vreau să termin odată că am şi eu ca toate nevestele serioase un amant de satisfăcut şi un bărbat de înşelat. Mişcaţi-vă naibii odată!
Imediat cum a auzit acestea, s-a înfricoşat tot platoul şi au început toţi să umble ca furnicile care pe unde, care la microfoane care la reflectoare, care la prelungitoare, încât mai mult se încurcau unii pe alţii decât să realizeze ceva cu adevărat util.
În lung timp, sosi şi adevăratul protagonist al poveştii, cu capul spart şi cu un ochi învineţit, dar în poveste descrierile fizice nu apar aşa că putem continua fără prea mari probleme.
- A cam venit vremea celor şapte ani de acasă, nu crezi? spuse răspicat feciorul. Eu cred că e bine să ne măsurăm puterea fizică a fiecăruia dintre noi. Ce spui? În trântă să ne luptăm sau în săbii să ne tăiem, zmeu afurisit ce eşti?
- Stooooop! Tăiaţi, Tăiaţi! se auzi pe fundal o voce răguşită. Sergiu Nicolaescu păşi sprinten în mijlocul palatului şi-i dete un pumn în falcă tânărului care căzu numaidecât grămadă la picioarele sale. Apoi scoase un revolver şi-l descărcă în trupul acestuia ca în "Matrix - Evolution"
- O ambulanţă! răcni din spate altcineva iar Sergiu înaintă spre domniţă zâmbind.
- Un fleac, l-am ciuruit! încurcase replicile şi era un caz pierdut oricum. Hai cu mine, vor finisa ăştia din regie trăsăturile mele fizice ca să par mai tânăr. Oricum în basm, aceste trăsături nu apar, mai ales că ne îndreptăm spre deznodământ iar dacă apar, ele sunt prezente undeva în expoziţiune cel târziu în desfăşurarea acţiunii.
O luă de lăbuţă pe tânăra pisicuţă fermecată şi continuă cu explicaţiile sale sforăitoare, de-a lungul cărării ce ducea înspre grajdurile împărăteşti. Noaptea era albă şi lâncedă, abia dacă se zărea un strop de nor peste acel ţinut ceea ce făcea ca miliarde de luceferi să brăzdeze bolta cerească. Ajunseră acolo, Nicolaescu alese cel mai frumos cal din acele grajduri, care în momentul venirii lor, juca barbut cu un măgar mai tinerel pe care-l cam storcea de părăluţe folosind nişte zaruri trucate.
- Am să te reclam la poliţie infractorule, şi am să-ţi zbor creierii pe pereţii apartementului tău bălegos.
- Să ne fie cu iertare, nene Sergiule dar ne-am cam plictisit şi noi, bâgui calul încurcat. Până să ne facem apariţia în poveste, mai este de jucat. Măgarul ăsta are ceva lovele pe el şi vreau să-l storc bine bine de ele căci s-a deschis un nou restaurant pe şes "La iarba lu' Matache" şi are ăla o shaormă de păpădie, de te lingi pe copite nu alta.
- Ce-ţi mai place shaorma, constată Nicolaescu, hai de data asta treacă-meargă, dar să ştii că stau cu ochii pe tine, nefericitule. Dacă vrei să intri neapărat, poţi intra în povestea asta, şi nu e nevoie să nechezi nici măcar o singură dată. Păstrezi doar aparenţele de cal neştiutor şi îţi iei la final vreo şaptezeci de euro. Ce zici?
Calul, care era de o frumuseţe rar întâlnită pe acele meleaguri, acceptă numaidecât şi bătu copita cu Nicolaescu care mai dădu câteva indicaţii, mângâie pisica pe după urechi şi se duse la culcare în camera regizorului, care nu apare în poveste dar ea există în fiecare palat undeva pe la etajul trei sute cinci al clădirii.
A doua zi dimineaţă, Nicolaescu se ridică voios din pat, îşi duse mâna la piept, îl pipăi, văzu că e întreg, îi mulţumi lui Dumnezeu, se îmbrăcă cu nişte zdrenţe pentru că nu mai solicita un costum care-i pricinuise atâtea iritaţii cu o zi înainte fiind fabricat în China şi etichetat în vamă la turci, şi se urcă în lift cu periuţa de dinţi Senzodyne în gură, şi laptopul în faţă. Tocmai deschidea un mail primit de la Maia Morganstein când ajunse la parterul palatului, unde prinţesa îl aştepta, aşa cum arăta ea în realitate, fără blană fără gheare fără colţi, şi mai ales, fără mustăţi...epilată pe picioare cu un epilator special cu ceară, toată un zâmbet, o bombonică mai să o mănânci nu alta. Îi aduse cafeaua şi un milkshake de banane şi îi făcu din ochi ridicând din sprâncene lui Sergiu. Acesta, mai mai să facă infarct când văzu ceea ce crease, căci sigur el desfăcuse vraja care o ţinea pe românca noastră în pielea aceea pisicească, în momentul în care îi arătase o dovadă de afecţiune şi o mângâiase pe creştet seară trecută.
- Ah, făcu el, un dram dacă eram mai tânăr puicuţo şi pe loc te dădeam gata de te întrebai dacă taur ori bărbat sunt? Păcat de mine că am dat în parkinson şi nu mai văd bine cu urechea dreaptă, că un fleac era de te ciuruiam. Ai gijă cum joci şi hai că astăzi terminăm cu povestea asta, să te duci şi tu la drăguţul tău care e mare om de stat (degeaba) şi are nevoie de tine numaidecât căci a intrat în nişte belele groaznice în ultima vreme, mai groaznice decât cele în care intră el de obicei.
Plecase astfel Nicolaescu şi doi slujitori care se transformaseră din pisici în striperi exotici, îi arătaseră drumul înspre moara moşneagului şi se retraseră repede căci aveau repetiţii cu trupa "Flamingo Boys" şi susţineau un spectacol la palat chiar în acea seară la care erau invitate toate domniţele din ţinuturile învecinate. Erau tare preocupaţi să nu facă impresie proastă, aşadar nu fuseseră atenţi şi îi arătaseră greşit drumul lui Nicolaescu care o lua încet dar sigur înspre un deşert nedescoperit care fusese pus acolo intenţionat ca maestrul să creadă că a ajuns în Sahara şi să se apuce să spună bancuri cu beduini, căci tare bune mai erau bancurile acelea, şi mult haz se mai făcea pe seama lor.
Maestrul trase de prin buzunarele pantalonilor aceia zdrenţuiţi o nicovală, pe care nimeni nu ştie cum o avea ascunsă acolo, poate din acea cauză pantalonii atârnau atât de jos. Toţi credeau însă că Nicolaescu s-a dat şi el cu lumea şi poartă pantaloni din aceea de rapper dar iată de fapt ce ascundea într-înşii. Luă nicovala şi porni cu dânsa pe umăr prin efectele speciale, pardon prin soarele acelui deşert apocaliptic care îi scotea în evidenţă trăsăturile sale de om trecut prin greutăţile vieţii, ani grei de actorie care se resfrângeau asupra aparatului său auditiv, de la atâtea împuşcături câte trecuseră pe lângă urechile lui. Undeva pe linia orizontului, Nicolaescu zări două fiinţe pământene ce păreau a fi oameni iar când se apropiară mai mult, se putea observa într-adevăr că fac parte din rasa umană, şi că erau de fapt fraţii de cruce ai celui ucis cu sânge rece cu o zi înainte. Unul căra în spate o cabină telefonică iar celălalt un dromader băşinos, care abia abia mai trăgea un pârţ şi era vai de vieţişoara lui, mort de sete şi de foame, încât se făcuse o povară pentru bietul ucenic ce îl ducea în cârcă mai ceva ca în filmele cu proşti.
- Ooo! Hai noroc maestre, da ce vânt te aduce pe aici? zise cel cu cabina, căci celălalt abia mai era în stare să se ţină pe picioare sub greutatea animalului.
- Noroc băiete! Iaca o alizee, un vânt ecuatorial secetos specific climatului.
- Şi ce cauţi în poveste? Nu trebuia să stai acolo? şi-i arătă scaunul de regizor din platou pe care stătea acum mohorât, cel care fusese împuşcat mortal dar care deşi se afla în moarte cerebrală, ţinuse foarte mult să ştie cum se va termina povestea, căci el avea impresia că încă mai are de luptat cu zmeul vreo câţiva ani buni.
- Eh! poveste lungă...dar e până la urmă un fleac, m-am rătăcit ! Tu ce faci cu dromaderul acela lehuz în spate? îl întrebă pe celălalt carea părea că mai are o secundă şi îşi dă duhul.
- Dublura!...se auzi din nou acea voce şi un bărbat bine făcut, îi umflase deodată pe amândoi - personajul şi dromaderul - în spate şi începu să facă flotări într-o mână şi genoflexiuni într-un picior. La a patru sute zecea flotare, îi răspunse maestrului fără să se oprească:
- Când vin beduinii, îi cobor pe ăştia doi din spate, mă urc pe ei, şi o iau la sănătoasa. Aşa voi scăpa cu siguranţă, spuse zâmbind iar dantura lui mirosea a Colgate Max Fresh cu granule cool mint care îl făcuseră pe maestru să-l creadă pe cuvânt şi să nu-l mai întrebe a doua oară, nu de alta dar prea i se părea necurat zâmbetul acela în totalitate alb, când el avea o proteza amărâtă în gură de trei mii de euro, care nici măcar de culoare galbenă nu era, şi mai multe carii la gingii avea decât toţi dinţii prezenţi la acea scenă.
- Dar tu, băiete, ce faci cu acea cabină telefonică? îl întrebă pe celălalt care îşi pusese ochelarii de soare pentru că cel cu dromaderul mai continua încă să zâmbească.
- Maestre, când apar beduinii, mă urc în cabină şi dau un telefon la unu unu doi, poate vine cineva să mă salveze cu Smurd-ul căci am un vis de mic copil acela de a merge cu elicopterul de la Smurd peste dealuri, munţi şi văi, iar când o să fiu la înălţimea necesară situaţiei, să mă dau cu parapanta aterizând undeva într-o zonă de risc zero pe care mi-am împrejmuit-o cu un gard electric de 360 V pentru a preveni riscul de a cădea peste vreun animal sălbatic rătăcit în acea zonă, pe care să-l strivesc cumva. Asta mi-ar aduce tot atâta pagubă cât un incendiu în gospodărie, deoarece Protecţia Animalelor te poate socoti pe tine drept animal şi să te trateze în cuşti speciale, tranchilizat cu somnifere şi calmante care fac din tine o paiaţă fără apărare în mâinile lor.
- Dramatizezi prea mult, tinere, întreabă-mă acum tu pe mine de ce car nicovala asta în spate, ca să-ţi răspund cu o poantă bună de să râzi toată viaţa de acum încolo.
- Dar tu de ce, maestre, cari nicovala aceea în spate? Nu ţi-o fi greu acum la bătrâneţe să...
- Gata taci, am înţeles întrebarea, merg aşa cât merg şi când zăresc beduinii în urma mea, o iau la fugă. Ei mă ciuruiesc, un fleac, mă uit în urmă cu încetinitorul, şi cum trec gloanţele aşa pe lângă mine, iau unul şi-l arunc în spate. Acesta împiedică unul dintre cai, care zvârcolindu-se şi împleticindu-se, cade în faţa celorlalţi căci trebuie să fie un cal fruntaş, care să fie suficient de lung încât să împiedice toţi caii care vin în urma sa. După ce toţi caii au căzut, şi fiecare dintre ei îşi va fi rupt ba o tibie, ba o gleznă, ba un deget, eu voi continua să sprintez mai ceva ca Usein Bolt la maraton, iar după ce mă voi fi plictisit să bat toate recoardele mondiale posibile, am să mă întorc deodată spre urmăritorii mei, am să-i privesc încă o dată în ochi, ultima dată înainte de a lăsa nicovala din mâini pentru a putea atinge o viteză atât de ameţitoare, încât să le sufoc glandele tiroide cu praful lăsat în urmă-mi.
- Veche poanta asta maestre...o ştiam de mult e expirată de câţiva ani buni. Îmi pare sincer rău pentru tine, dar se pare că nu mai uimeşti pe nimeni cu bancurile tale. Acum hai să mergem tustrei înapoi acasă la morar, să vedem dacă nu a murit între timp, lucru care ne-ar determina pe toţi să ne cerem dreptul la moştenire, dar care mi-ar reveni tocmai mie deoarece eu sunt singurul actor care am rămas fidel poveştii, indiferent cât de greu mi-ar fi fost, şi sunt acelaşi care am plecat la început, pe când voi, sunteţi doar nişte dubluri amărâte, cu scuzele de rigoare pentru domnul Nicolaescu, care nu e chiar aşa de amărât pe cât pare.
Acestea fiind spuse, ceilalţi doi îşi consultară scenariile să vadă dacă într-adevăr acest actor rămânea acelaşi până la sfârşitul poveştii, şi într-adevăr aşa şi era. Îl felicitară pentru rol şi îi spuseră că poate să plece de pe acum acasă, că nu îi va spune nimeni nimic, şi poate să-şi ia o binemerită vacanţă în insulele Canare, cu banii pe care îi va fi câştigat după ce va fi părăsit platoul, căci oricum nu mai avea nici o replică până la sfârşitul basmului. Acesta răsuflă uşurat, şi părăsi scena în aplauzele celorlalţi, trimiţând apoi vederi şi fotografii cu el şi băştinaşele încât toţi au început să se autocompătimească şi să se întrebe de ce nu ar merita şi ei o vacanţă ca aceasta, la finalul poveştii?
După ce mai rătăciră câteva zile, exact atâta timp cât a durat şi autocompătimirea din platou, cei doi au dat în sfârşit de vila morarului care se înălţa la fel de falnică şi de solidă ca şi în ziua în care o părăsiseră în căutarea acelui minunat cal pe care bătrânelul şi-l dorea cu atâta patos.
- Hai noroc amice, îi spuse Nicolaescu care se îndreptă spre dânsul cu mâna ridicată, în semn de respect şi veche tovărăşie.
- Noroc Sergiule îi răspunse Iurie Darie care se afla într-una din piscinele de afară alături de câţiva copilaşi pe care îi învăţa să înoate. Dar ce vânt te aduce pe aici?
- Iaca un crivăţ moldav, secetos, dar dacă stau bine să mă gândesc, dinspre sud est mă aduce o briză calmă, de mare, cu miros de scoică...
- Dar, ia spune-mi făcu o strâmbătură Darie, de ce ai venit cu bodyguarzii după tine, doar suntem prieteni, nu? De ce să-ţi fie frică de mine?
- Aaaa nu! Râse Sergiu, el e cel mai mare dintre ucenicii tăi, de fapt e dublura lui căci neisprăvitul acela a murit de pârţul unui dromader, undeva în Sahara, pe când turnam eu un film cu beduini. Iar eu sunt dublura celui mai mic, care a sărit să-mi înhaţe portofelul în urmă cu vreo două zile, şi l-am împuşcat în inimă fără să vreau, din greşeală. A fost legitimă apărare ce naiba?
- Stai liniştit că te înţeleg, îl compătimi Darie punându-i mâna pe umăr. Ce cal ai adus tu, ia spune-mi?
- Păi, trebuie să sosească în trei zile. Vine prin curierat rapid şi nu am putut să-l aduc până acum căci nu ştiam adresa exactă. Dar de acum pot să le trimit coordonatele exacte şi în maxim trei zile îl ai la poartă. E un cal foarte puternic, exact ceea ce îţi trebuie acum, la bătrâneţe când am auzit că vrei să te apuci de haiducie, aşa-i?
- Stai un pic să-l întreb şi pachetul ăsta de muşchi de vită ce cal mi-a adus după atâta timp de rătăcire, apoi mai vorbim noi doi despre una despre alta, în aşteptarea celuilalt, mijlociu, care are să vie în curând sper.
Pachetul de muşchi de vită îi trântise dromaderul în piscină, acolo unde acesta îşi recăpătă vigoarea şi buna dispoziţie de pe vremea când hoinărea prin oazele Saharei, şi prinse a se învârti în apă cu copiii care se distrau foarte bine pe seama lui, căci era destul de comic aşa ud din cap până în picioare, chit că năpârlea mai ceva ca un iac lepros tibetan fapt ce făcu ca piscina să se înfunde pentru o perioadă de timp nedeterminată, deoarece în acele timpuri instalatorii făceau greva foamei şi mureau pe capete nemâncând nimic atunci când promiteau asta, nu ca acum, când cei care fac greva foamei, se îmbuibă noaptea de prin frigiderele altora iar a doua zi dimineaţă umplu spitalele pe motiv de indigestie şi aşa full de pacienţi închipuiţi, şi aurolaci care nu au unde să doarmă sub cerul liber pe timp de noapte.
- Nu e bun mă, du-te şi te uită pe "Minimax", în casă şi vezi că ai în frigider nişte bomboane "m&m" dar ai grijă să nu le ingurgitezi pe toate căci între timp numărul copiilor mei a crescut la cincizeci şi patru - dintre care am mai trimis opt după cai verzi pe pereţi aşa cum te-am trimis şi pe tine, în speranţa că vei rămâne naibii undeva să-ţi faci şi tu un rost şi să-ţi iei o nevastă - , iar dacă află că le-ai furat din bomboane, or să îţi sară în cap şi or să te ucidă aşa cum erau să facă şi cu mine o dată dacă unul mai deştept nu se trezea taman atunci să mai citească o dată scenariul şi să descopere că moartea mea dăunează grav finalului poveştii.
- Haide, Darie mai lasă-l că e băiat mare, nu-l mai cocoloşi atâta precum o muiere chisată. Se descurcă el cumva. Eu însă vreau să-ţi spun că degeaba aşteptăm să se întoarcă ucenicul tău cel mijlociu, căci a plecat pe lumea cealaltă tot mai zilele trecute când am apărut şi eu în poveste.
- Ba nu e adevărat, se auzi o voce din spate, iar când se întoarseră, cei doi îl văzură pe ucenicul cel mijlociu în carne şi oase în faţa lor, hlizindu-şi în barbă. Ce credeai Nicolaescule ai? Că mi-ai făcut vânt în Canare, şi am să te las să pui mâna pe toată averea morarului? I'm back, mai spuse acesta cu hohot diabolic. În luptă să ne trântim, în fifa să dăm piept, în counter strike 1.6 să ne împuşcăm, ori în săbii să ne tăiem?
- Ba mai bine în revolvere să ne împuşcăm, spuse Nicolaescu, şi cu viteza cu care a luat Spania Campionatul European din 2008, scoase un revolver şi-şi împuşcă adversarul în frunte astfel încât stârni curiozitatea partenerului său de vorbă.
- Ia spune-mi, Sergiule, cum ai reuşit head-shoot-ul ăsta?
- Secrete de culise, nu se pot dezvălui nimănui, Darie. Nu te supăra dar eu am un rol cât se poate de indubitabil în toate filmele în care joc, dacă aş sta să mă gândesc după fiecare lovitură, cum am făcut, mi-ar trebui patru vieţi de tebecist şi tot nu aş reuşi să-mi răspund în totalitate, nu crezi?
- Aşa e, ai dreptate, iartă-mă dar m-a cam luat valul de la şampanie cred, căci aşa se cuvine dacă eşti bogătan, să bei şampanie şi nu ţuiculiţă de prună aşa cum beam acasă la mama de fiecare dată când mă apuca dorul de poalele Ilenii. Ah! ce viaţă Sergiule, ce viaţă!
- Să lăsăm asta acum, şi să trecem la afaceri mai serioase. Acum că am eliminat concurenţa, ce spui de viluţa asta şi de teren?
- Până nu văd calul, nu pot să-ţi dăruiesc nimic Sergiule, doar scrie mare în scenariu, "iar după ce văzuse calul, Iurie Darie începu a-şi freca mâinile cu bucurie, şi îşi căută stiloul cu care avea să-şi semneze testamentul"
După trei zile, într-adevăr se pomeni că se opreşte în faţa curţii o caleaşcă trasă de şase cai focoşi, frumoşi şi strălucitori de-ţi luau ochii şi mai multe nu. Că mai multe nici nu ar mai fi fost de zis, dacă nu coborî din caleaşca aceea, prinţesa pe care pe la începutul poveştii o botezasem Pisi, şi care venise cu o falcă în cer şi cu una în pământ, direct înspre Sergiu Nicolaescu adresându-i câteva injurii binevoitoare, de bun găsit.
Sergiu Nicolaescu se dete puţin înapoi şi începu să o ia la palme pe Elena Udrea, cu care fusese foarte drăguţ până atunci, lăsând-o să se manifeste în toate modurile posibile şi să facă pe nebuna, cu cine avea şi când avea dumneaei chef. Acum însă, întrecuse orice limită şi Nicolaescu cărăbănea într-însa cu sete nebună pumni şi palme încât în scurt timp blonda de la Cotroceni, se muie ca o banană în gură şi se lăsă pe spate intenţionat ca să vadă dacă o va prinde cineva, sau îşi va sparge capul de aleea pavată pe care intrase într-un suflet ca o tornadă. În acel moment, Nicolaescu, cu puterea unui Superman reinventat, o prinse în braţe exact la cinci cm deasupra nivelului terestru, şi o aruncă în slava cerului, acolo unde petrecu mai multe ceasuri cu dânsa, poate poate s-o mai calma şi i-o veni mintea cea de pe urmă la loc, chit că nu avea prea multă şi nici slotul pentru card nu îl avea macroSD.
La întoarcere, erau amândoi atât de fericiţi încât Nicolaescu părea cu patruzeci de ani mai tânăr, şi dacă ne uităm cu atenţie în scenariu, vom constata că acest lucru chiar se întâmplase şi virilitatea bărbatului ce stătea acum în faţa celorlalţi îşi recăpătase acel suflu şugubăţ, pus pe poante şi glumiţe nevinovate.
- Poţi să păstrezi şi viluţa, şi caii ăia de-am venit eu cu ei, vezi că mai ai în spate unul care e cel mai frumos dintre toţi, doar că are nărav cam prost şi a început să joace poker pe sume exorbitante, spuse Elena Udrea în sictir. Mie să mi-l dai doar pe frumuşelul ăsta Darie, şi cheia la bojdeuca aia a ta din pădure, în care o să ne retragem noi de acum înainte, ca nişte oameni pe deplin mulţumiţi de viaţă, ce vor trăi fericiţi, până la adânci bătrâneţi.
Şi apoi au prăznuit o nuntă ca-n poveşti parodiate, cu mare alai şi veselie. Iar toţi cei care au rămas liberi după această nuntă la care multe capete au căzut din pricina unei razii a FBI-ului, au trăit în armonie şi în bogăţie, până la sfârşitul vieţii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)