Darurile piticilor

Danei Mocanu

A fost odată un croitor care a plecat la drum cu un bijutier. Erau tare săraci şi abia se intreţineau din pensiile bunicilor. Mama bijutierului murise de atac de cord, foarte tânără fiind, şi lăsase în urmă doar o casă dărăpănată şi un măgar care murise între timp de apendicită. Croitorul nu-şi cunoscuse nici mama şi nici tatăl, şi locuia împreună cu bunicii adoptivi, cărora, nu le spunem părinţi din cauză că erau foarte bătrâni, şi aveau un fiu prea tânăr. Desigur, metodele de înseminare artificială ar putea stârni controverse, dar de preferat este să credem că pe atunci aceste metode erau total necunoscute omenirii. Croitorul avea un birou particular în acel sătuc uitat de lume în care se născuse şi bijutierul. Amândoi fiind foarte săraci, începură să intre în panică, mai ales că în fiecare seară, la talk-showurile cu invitaţi în domeniu, erau analizate efectele crizei asupra populaţiei dar mai cu seamă asupra sătenilor, căci tocmai aceştia suprimaseră fondurile europene şi le foloseau în cu totul alte scopuri.
- Măi Ioane, spuse bijutierul într-o zi, uite ce mi-a trecut mie aseară prin cap în timp ce fumam o ţigară pe prispă.
- Ce-ţi trecu mă? răspunse croitorul interesat.
- Mă gândeam la noi doi şi la o modalitate de a ne îmbogăţi.
- Crezi că ar fi posibil Costele?
- Desigur că ar fi. Tot ceea ce am făcut până acum s-a dovedit a fi un eşec total.
- Te referi la a vinde limonadă câinilor, sau a peria cozile cailor ?
- Exact la asta mă refer. În plus, toate aceste idei au fost date până acum de tine, nu crezi că merit şi eu şansa de a căuta o soluţie pentru a ieşi din situaţia asta mai puţin favorabilă ?
- Nu zic nu, mă Costele, dar tu nu prea ai cap de afacerist, înţelegi? Nu prea ştii mersul afacerilor şi modalităţile prin care să atragi clienţi. Dacă te-aş pune să prezinţi o ofertă unui client, ai începe să dai din fund ca Michael Jackson şi ai face piruete cu mâna la prohap. Pentru că tu nu vrei decât să atragi atenţia. Dar clientul, în afara posibilităţii de a fi o femeie singură şi puţin trăsnită, nu s-ar lăsa impresionat de calităţile tale artistice mai mult decât de o reducere la produsele şi serviciile pe care le prestăm.
- Of, geniule, dar cine a pomenit ceva de vreo afacere?
- Atunci, cum ai de gând să ne îmbogăţim, amice?
- Mă gândeam la toţi făt-frumoşii şi toţi harap-albii de prin basme. Cum crezi că aceia se aleg într-un final cu palate, cu aur, argint şi pământuri de nu ştiu câte mii de hectare? Ba unii mai norocoşi se aleg şi cu fete de împărat, care de care mai senzuale şi mai sexy.
- Da, însă din păcate se aleg şi cu un tată-socru. Noroc că autorii acestor basme nu mai amintesc şi de mama-soacră, care ar trebui să încurce iţele firului epic mai ceva ca Eminescu în "Luceafărul".
- Nu ştiu de ce vorbesc cu tine, când tu nu eşti nici măcar o clipă serios şi nu mă iei în seamă.
- Bine, te ascult, spune ce ai de spus, oricum sunt convins că e o prostie. Nu ai avut niciodată idei bune şi asta o ştim amândoi. La un an jumătate, ai avut ideea să fugim de acasă şi ne-am împiedicat amândoi pe scări, de aici şi cicatricile pe care le avem pe mâini şi pe faţă. La patru ani, ţi-a venit ideea să ne apucăm de literatură şi după ce am măcăit o poveste pentru copii, am fost amândoi atât de apreciaţi, încât ne lăsau în debara singuri-singurei toată ziulica. De acolo mi se trage frica de întuneric şi de şobolani.
- Da, ai dreptate, dar atunci eram prea mic pentru a realiza ce gândesc. De unde să ştiu eu că Acum am crescut, mentalitatea mi s-a schimbat, am alte idei, care au la rândul lor alte repercursiuni...
- Singurele repercursiuni pe care le au ideile tale se văd la final, atunci când amândoi suntem arestaţi, spitalizaţi, bătuţi şi lista poate continua...
- De data asta va fi diferit. Îţi promit. Vom urma exemplul eroilor din basme. Dacă ei la sfârşitul fiecărei poveşti sunt oameni realizaţi cu familie şi gospodărie, de ce să nu fim şi noi asemenea lor?
- Pentru că nu suntem la fel de viteji? Şi nu mai avem în vremurile astea cu zmei, sau personaje negative cu care să luptăm?
- Adică, în afară de guvernanţi?
- Da, în afară de ei. Cum sugerezi tu să le urmăm exemplul acelor eroi puşi pe bătaie, când noi nu avem nici cu cine, nici cu ce lupta? Apropo, să ştii că şi zmeii, şi făt-frumoşii făceau pregătire separat, în săli special amenajate pentru aceste lupte ca înaintea unui meci de box. Spectatorii, erau localnicii acelui ţinut în care se dădea lupta. Organizatorii câştigau foarte bine din acest sport, iar cronicarii erau cei care consemnau totul. Aceştia erau plătiţi pentru a scrie doar ceea ce voia împăratul, de aceea basmele sună atât de melodios şi ţi se pare că totul e roz atunci când le citeşti.
- Totul în afară de calul cel înaripat care întotdeauna e alb. Tot nu înţelegi. Îţi propun doar să plecăm în lume, prietene. Nu contează că nu avem un şfanţ în buzunar, că am lucrat fiecare cu jumătate de normă ca ucenici, eu cred că ne-am învăţat destul de bine meseriile şi putem să avem singuri grijă de noi. Cine ştie peste ce fată de împărat mai dăm şi ne aranjăm la casa noastră. Că doar suntem bărbaţi prezentabili, bine, mai puţin tu care ai un neg exact pe vârful nasului iar piciorul drept ţi-e mai scurt decât celălalt.
- Că bine spui...
- În privinţa negilor sau a handicapului?
- Nu, în privinţa plecării de acasă. Cu privire la handicap însă, se vede că nu prea te-ai mai uitat în oglindă în ultima vreme. Bine, la ce tractor de faţă ai, nici nu cred că te-ai încadra în rama oglinzii, oricât de departe ai sta. Pur şi simplu ai capul mult prea bombat.
- Asta pentru că mă gândesc serios, cum să fac să scap de sărăcie. În timp ce pe tine te doare exact acolo unde nu ar trebui.
- Unde, adică?
- Îmi pare rău, nu am voie să spun, vor citi şi copii povestea asta. Nu aş vrea să folosesc un limbaj stradal sau termeni vulgari care să instige la perversiuni. Plus că aş putea fi imedat amendat de CNA care abia abia aşteaptă să-şi mai îngroaşe conturile şi cu ceva praf de la mine.
- Nici o problemă putem vorbi în particular.
- După ce terminăm povestea ok?
- Ok, Ioane, dar ce spui, în legătură cu ideea mea, eşti de acord?
- Merită să încercăm, cel puţin mai schimbăm aerul, amice.
Şi cei doi începură să se pregătească pentru drum, adică îşi luară cu dânşii patru cartuşe de ţigări, două baxuri de bere, cinci kg de heroină şi patru seringi. Astfel echipaţi porniră într-o noapte pe o cărare pe care o cunoşteau amândoi destul de bine, şi merseră cât merseră până se făcu dimineaţă. Mergeau în timpul nopţii pentru că atunci nimeni nu îndrăznea să se aventureze în căutarea lor. În acele vremuri, trebuie să ştiţi că nu existau lanterne, nu existau automobile sau autostrăzi, aşadar urmărirea fugarilor pe timpul nopţii era aproape imposibilă. Cei de la conducerea ţării, un zmeu şi o prinţesă concepuseră foarte inteligent sistemul administrativ. Dacă nu construia nimeni autostrăzi în România, nu se mai plângea nimeni că sunt pline de gropi şi neasfaltate. În felul acesta, banii de la bugetul statului îşi permiteau să fie tot mai mulţi, mai ales că nimeni nu întreba vreodată câţi anume sunt. Dacă nu sunt străzi, nu avem nici automobile costisitoare, toţi circulă cu bicicletele şi pe bază de tracţiune animală, ceea ce nu implică cantităţi uriaşe de bani pentru că o bicicletă este de cel puţin treizeci de ori mai ieftină decât un autoturism. Prin desfiinţarea firmei "Dacia", cei doi lideri au rupt şi colaborările cu "Renault", care nu mai finanţa acum decât proiectele pentru bicicletele "Mountain bike"
- Băi Costele, spuse croitorul, tu ce crezi, vom ajunge vreodată în locul acela în care să ne luăm la trântă cu câţiva zmei şi să le furăm castelele şi femeile?
- Bineînţeles Ioane, uite-te pe "Adevărul de seară" chiar pe prima pagină şi spune-mi tu dacă nu suntem salvaţi.
Croitorul luă ziarul şi, de acolo de unde erau aşezaţi amândoi, la poalele unui copac de stejar, începu să citească cu voce tare.
- "Sexy-brăileanca şi-a luat merţan de paişpe mii de euro. Se pare că reducerea a fost norocul sau meritul ei..."
- Nu acolo, mă. Citeşte titlul ăla îngroşat, scris mare cu roşu.
- Aaaa, scuze, " Preşedintele ţării e mare zmeu. O echipă de cercetători de la Balta Albă, au descoperi că Adn-ul preşedintelui se potriveşte perfect celui extras din posteriorul zmeului protagonist în povestea, "Făt-frumos fiul premierului"..." Costele asta e magnific, sări croitorul de la locul lui.
- Nu nu, nu asta ci eu sunt magnfic. Nu e nevoie să aplauzi, îţi fac eu semn când. Avem zmeul, avem fata de împărat, avem împărăţie...
- Avem tot ce ne-am dorit vreodată.
- Exact! Ne facem un plan de luptă, atacăm zmeul, salvăm prinţesa, ne prezentăm cu ea la tata-socru, ăla ne dă împărăţia şi jumătate de fată.
- Nu e aşa, fata întreagă şi jumate de împărăţie. Eu aşa ştiam de la Petre Ispirescu, aşa mi-a spus el că funcţionează legislaţia în cazul ăsta.
- Bine, nu mă întrerupe că îmi uit ideea. Jumătatea asta de împărăţie, ca să fie cum spui tu, şi mâna fetei sale, o ia unul dintre noi. Celălalt rămâne cu averea zmeului, adică preşedinte peste România. Ţi se pare echitabil?
- Sincer nu, dragă bijutierule, pentru că fata poate să fie săracă şi vai de ea, poate taică-su e un boschetar şi doarme pe sub poduri, poate că...
- Uite, eu cred că, dacă era fata în halul ăsta de săracă, zmeul nici măcar nu ar fi băgat-o în seamă. Ce rost ar avea, ştim că zmeii nu sunt genul acela de oameni caritabili. De obicei nu au suflet, şi ce-i mai frumos, nici creier prea mult.
- S-ar putea să ai dreptate, oricum, asta vom hotărî acolo la faţa locului. Întâi să vedem zmeul doborât, apoi fata şi hotărâm dacă ne certăm pentru ea sau nu. Până atunci suntem prieteni.
- De acord, răspunse celălalt şi amândoi se hotărâră să caute capătul pădurii în care se aflau în acel moment, şi să se intereseze în stânga şi în dreapta, cum se poate ajunge la palatul Victoria.
Curând se înseră, şi celor doi li se făcuse foame. Dar cum nu aveau cu ei decât cele mai sus menţionate, începură să cinstească un pahar de bere şi un altul şi un altul, până când nu se mai putură ţine niciunul dintre ei pe picioare. Soarele se ducea şi el de acum să se spele pe picioare şi să se întindă pe canapea peste noapte, iar luna luase un taxi pentru a ajunge mai repede pe cer, căci întârziase la serviciu. Cei doi prieteni ţineau stânga-dreapta pe o câmpie întinsă, atât de întinsă încât nu i se zărea capătul.
- Băăă Costele, să moară ce-am mai scump dacă nu-i iau gâtu' la zmeu cu brişca. De când mă ştiu eu am fost un viteaz. Toată viaţa mea am alergat după cai verzi, păcat că nu i-am prins niciodată.
- Taaci măăă, tu nu eşti în stare să te legi la şireturi şi îmi spui mie de cai, eu sunt făcut pentru a ucide.
- Da, da mai degrabă pentru a fi ucis.
- Crezi ce vrei eu îmi cunosc limitele, şi sunt mult peste ale tale...
Deodată, celor doi li se părură că aud sunete.
- Bă Ioane, că tare-i marfa asta, am început să aud voci.
- Bă, să ştii că şi eu aud, parcă strigă după noi.
- Nu strigă mă, după noi, noi suntem băieţi cuminţi şi am ieşit la o plimbare nocturnă...
- Aşa e, nu am făcut nimic rău, ce să aibă piticii ăia care dansează în jurul focului cu noi?
- Ooooo, stai mă nu te grăbi, să mai trag şi eu o dată că văd că tu ai deja halucinaţii. Unde te crezi, în "Războiul stelelor" ai?
Şi celălalt trase şi el ceva pe nas. Nu se ştie ce anume dar după această experienţă i se păru şi lui că observă ceva ciudat în depărtare. Nişte pitici tare simpatici făcuseră o horă în jurul unui foc, şi dansau mai ceva ca Sofia Vicoveanca la concertele în aer liber. În mijlocul acestor pitici, un bătrânel cu barbă neagră şi perciuni în stil Elvis Presley bea o bere la doză dirijând orchestra de pe fundal, care însă nu apărea în peisaj.
- Călători, ce căutaţi pe meleagurile astea, făcu bătrânul, sunteţi împreună?
- Da, suntem, adică nu, nu suntem...căutăm un drum către palatul Victoria, acolo unde vrem să-i punem capăt vieţii preşedintelui, un nenorocit de zmeu care a furat o fată de împărat.
- A apelat dânsa la voi, sunteţi firmă de pază?
- Nu bre, ne-am trezit noi dimineaţă, cu spiritul patriotic sub pernă, l-am luat de acolo şi l-am băut cu apă minerală naturală plată. Nu ni s-a părut că era expirat încă, aşa că uite-ne cum ne ducem să salvăm prinţesa şi să ne luăm la trântă cu zmeul.
Piticii aplaudară la unison la fel şi bătrânelul din mijlocul lor.
- Rămâneţi la noi în noaptea aceasta, vă vom adăposti de jivine şi vă vom da să mâncaţi, că de băut văd că aţi avut voi grijă...
- De acord răspunse croitorul nostru care era mai sociabil decât prietenul său, şi era mereu în căutare de prieteni noi. Dar mâine dimineaţă să ştiţi că trebuie să o luăm din loc. Nu putem risca să fim prinşi de poliţia care e pe urmele noastre pentru că ne-au prins în timp ce făceam schimb de marfă cu un colaborator secret.
- Ce marfă aveţi, întrebă unul dintre cei şapte pitici fără a se opri din dănţuit.
- De grad patru. Cea mai bună şi pură marfă posibilă. E de durată trei şi în caz de supradoză nu se întâmplă nimic cu organismul, în afară de o comă de scurtă durată. După care sunteţi din nou ca noi.
- Chiar ca voi nu vrem să fim, dar facem un târg. Consumăm în seara asta tot ce aveţi voi în rucsacul acela, mai bem o bere, mai tragem o ţigară, aşa ca băieţii, iar mâine dimineaţă mai vedem. Dacă vom putea să ne mai ţinem pe picioare vă dăm şi noi ceva la schimb. În caz contrar încercăm să vindecăm mahmureala tuturor cu moare de varză.
- De acord, spuse bijutierul, şi-aşa nu aveam cum să ne distrăm prea mult în doi.
- Ai dreptate, dar mai întâi o să ne dăm noi binişor pe lângă tufişurile alea pentru chemarea naturii, nu-i aşa Costele?
Celălalt se arătă nedumerit.
- Ce chemare Costele? Pe mine nu mă cheamă nimeni nicăieri, auzi şi tu voci de-acum, ai?
- Vino, mă, încoace când îţi spun. Şi îl trase pe bijutier deoparte, speriat de parcă ar fi văzut o stafie. Bă, tu ştii cu cine am vorbit adineaori?
- Cu cine, mă?
- Ăştia sunt piticii Albei ca Zăpada. Habar nu ai că suntem în pericol nu-i aşa?
- De ce mă, fricosule? Tu ai putea crede oricând că eşti ameninţat de propria umbră.
- Nu, lasă asta, piticii ăştia trimiteau sosii la Alba ca Zăpada să o ucidă. Ei nu au reuşit să o facă din prima deoarece fiecare dintre ei are câte o incapacitate când vine vorba de sânge rece. De aceea trimiteau fel şi fel de mercenari cu mere injectate cu super-glue, au încercat şi cu un corset activat de la distanţă cu telecomandă, dar fata aia nu voia să moară şi gata.
- Păi bine, mă, dar cine ştie ce au avut ei cu dânsa, sau ce boală le-o fi dat. Noi suntem băieţi cuminţi, avem marfă de valoare, pe care suntem dispuşi să o punem în slujba comunităţii, nu văd care ar fi problema.
- Să ştii că în mod normal nu m-aş fi lăsat convins, dar pentru că suntem prieteni de atâta timp, voi accepta.
Şi cei doi călători, împreună cu gazdele se puseră pe fumat iarbă şi băut bere, până când ecoul lor dispăru, ameninţat de razele răsăritului. Soarele stătea la distanţă de acel grup, şi observa cât de ciudaţi sunt ei clădiţi, unul peste altul. Croitorul şi bijutierul stăteau în vârful acelei piramide umane, şi dormeau profund, atât de profund încât sforăiturile lor puteau fi recepţionate pe o rază de câţiva kilometri. De fapt, aceste sforăituri bruiaseră deja câteva barometre ale unei tabere de meteorologi aflate în apropiere.
- Bună dimineaţa, spuse cel mai înalt dintre pitici.
- Bună dimineaţa, bună dimineaţa, se auzi un răspuns în doi peri. Cel mai scund pitic se afla în baza piramidei. Aţi putea vă rog să vă treziţi cu toţii şi să dormiţi ca nişte pitici, respectiv oameni normali? Eu unul nu mai am aer aproape deloc şi în curând voi muri sufocat.
- Are dreptate, spuse croitorul cu un chiştoc de LM între buze apoi, unde s-a pomenit ca un pitic să moară într-o poveste?
- Da, da, da îi dădură dreptate ceilalţi pitici la unison. Şi cât ai zice peşte, piticii se aliniară pe sol, să-şi continue somnul de dimineaţă.
Ora douăsprezece îi prinsese pe toţi văitându-se de dureri de cap. Ba unul dintre ei, pe care l-am înlocuit imediat cu o dublură, a intrat de urgenţă la dezalcoolizare, deoarece băuse cam multicel.
- Bine, băieţi, spuse Costel, acum ar trebui să o luăm din loc, deoarece trebuie să ne luptăm cu zmeul ăla nenorocit. Vrea careva dintre voi să ne ajute?
Ceilalţi se uitară la el zâmbind cu recunoştinţă. Bătrânelul se ridică în toiagul său şi le spuse călătorilor :
- Bineînţeles că...nu, nu asta a fost înţelegerea noastră, distracţia e distracţie, afacerile sunt afaceri. Iar noi nu vrem să luăm parte la afacerea voastră. E mult prea primejdioasă.
- Vorbeşti în numele tău, spuse unul dintre pitici.
- Pe ăsta cine l-a mai băgat în poveste? se revoltă un altul
- Aţi observat că până acum noi nu ştim ce rol are bătrânelul? întrebă bijutierul
- E purtătorul de cuvânt al piticilor, se auzi o voce din culise.
- Aaaa, carevasăzică aşa, purtătorule de...cuvânt, de ce vorbeşti în numele nostru?
- Păi, asta mi-e meseria dragă, răspunse bătrânelul mirat. Dacă ăsta era singurul rol disponibil în poveste, ce să fac şi eu? Mă conformez.
- Bine, mă, purtătorule, şi se stârni un hohot de râs înăbuşit între pitici, nu mai avem nevoie de tine. Poţi să-ţi iei catrafusele şi să te cari. În caz contrar te putem da în judecată pentru îngrădirea libertăţii de exprimare.
- Şi pentru că ne dai un exemplu negativ când stai aşa cu seringa în venă în faţa noastră, completă un alt pitic.
- Nu e adevărat, spuse bătrânelul, asta nu e o seringă.
- Atunci ce e?
- Mie mi se pare că e o seringă, şi încă una foarte mare nu are rost să minţi.
- Bine, poate e o seringă, dar de unde ştiţi voi ce conţine seringa?
- Nu ştim, şi nici nu ne interesează. Poţi să ai diabet şi să fii dependent de dializă, oricum îţi găsim un nod în papură dacă vrem să scăpăm de tine.
- Dacă îmi veţi para serviciile, povestea nu va fi deloc credibilă.
- De ce să nu fie credibilă? întrebă bijutierul, putem să ducem la bun sfârşit acţiunea şi fără tine. Nu avem nevoie de un moşneguţ pe care îl supără spatele să lupte împotriva unui zmeu atât de puternic cum e preşedintele ţării.
- Desigur, aşa este, aprobară ceilalţi în cor, pe tine dacă suflă o dată pe nara dreaptă, te aruncă la zece km distanţă. Noi nu ne asumăm riscul de a-ţi face tabelul cu protecţia muncii.
- Nu-mi trebuie tabel deştepţilor, eu sunt doar un purtător de cuvânt. Cine aminteşte de noi în basme? Ai citit tu vreodată cum purtătorul de cuvânt al lui făt-frumos vorbeşte în numele său cu balaurul, iar acesta nu se mai ia la trântă cu el deoarece pacea a fost negociată perfect?
- Aşa e, spuse bijutierul, scriitorii nu mai amintesc în poveşti astfel de lucruri şi însuşesc meritele victoriei altcuiva. Nu m-am gândit niciodată la asta.
- Prietene, tu în general nu te gândeşti la prea multe. Ai observat de exemplu că prietenul tău de călătorie are o poză cu soţia ta în portofel, iar aseară ţi-a turnat otravă în bere în timp ce tu strângeai stânca aia la piept cu gândul la Mihaela Rădulescu?
- Ce? El? Nu pot să cred, Ionele aşa ai făcut?
- Costele dar cum poţi să crezi aşa ceva? Suntem prieteni de-o viaţă, nu te-aş ucide niciodată cu otravă. El nu ştie ce vorbeşte, nici măcar nu am ştiut că soţia ta e Mihaela Rădulescu.
- Credeţi-mă că eu nu fac niciodată afirmaţii nefondate. Ionele, nici tu deşi te dai mare deştept, nu ştii cum funcţionează lucrurile cu adevărat.
- Dar cine eşti tu, mă, să-mi spui mie cum merg lucrurile? Sunt suficient de vaccinat ca să îmi dau seama şi singur. Dacă spui că eşti un negociator atât de bun, ceea ce nu e tot una cu un purtător de cuvânt, dar hai, fie cum spui tu - se acceptă confuzia deoarece eşti mahmur - de ce nu mergi cu noi să negociezi cu zmeul pentru a nu mai fi nevoiţi să ne luăm la trântă cu el?
- Pentru că, măi deşteptule, eu nu mai sunt la prima tinereţe după cum observi. Am şi eu unele nevoi, speciale sau mai puţin speciale, necesităţi...
- Zece mii de euro, rânji croitorul.
- Paisprezece? spuse bătrânelul
- Douăsprezece, ultima ofertă, accepţi sau nu?
- S-a făcut! aprobă purtătorul de cuvânt şi toţi aplaudară la unison.
Pentru că regizorul observase că sunt mai multe aplauze în poveste decât acţiune, cei zece porniră împreună la drum, în speranţa că vor ieşi victorioşi în această încercare, ba mai mult, bogaţi şi cu titlul de eroi naţionali. Ajungând în Bucureşti, pe unul dintre pitici îl apucase foamea, pe un altul nevoile naturale, un altul se plângea de aria de acoperire a Vodafone, şi aşa mai departe, toţi se plângeau de ceva şi fiecare avea un inconvenient care nu îl lăsa să îşi ducă cauza la bun sfârşit. Singurii mulţumiţi erau cei doi prieteni, care însă, din pricina celor spuse de purtătorul de cuvânt se cam uitau chiorâş unul la celălalt, ba chiar îşi puseseră gând rău unul altuia după ce vor fi înlăturat zmeul de la conducere.
Bijutierul se gândea să scape de tovarăşul său aruncându-l într-o râpă din apropierea Bucureştiului iar Ionel continua încet dar sigur cu otrava aceea pe care nu rău şi nici mincinos o observase purtătorul de cuvânt în berea amicului. Dar aceste gânduri şi fapte nu erau atât de grave încât să influenţeze negativ relaţia celor doi. Până la urmă plecaseră de acasă împreună şi trecuseră prin multe, pe care eu din respect pentru cei care nu citesc decât în treacăt, nu le-am mai pomenit aici şi pe care îi rog să-mi spună dacă e prea lungă povestea pentru a o mai scurta ici colea. Nu-şi permiteau aşadar bijutierul şi croitorul să fie duşmani, mai ales că intraseră nu de mult în postul Sf. apostoli Petru şi Pavel. Preotul din satul lor, un bărbat la vreo patruzeci şi patru de ani, cu vocea caldă şi omenoasă, îi sfătuia întotdeauna să rămână prieteni dar mai ales să nu facă păcate înainte, după, sau chiar în cele patru posturi ortodoxe. De acel preot îşi aminteau mereu cu drag cei doi călători, mai ales că nu puteau uita cum după Sf. Liturghie din fiecare duminică, beau împreună tot vinul rămas de la împărtăşanie şi se îmbuibau cu anafură şi colivă în cinstea celor răposaţi sau care urmează să "răposeze".
În acea seară cei şapte pitici făcură un foc mare în sectorul 5 al capitalei, aşa cum obişnuiau ei în fiecare seară. Era un obicei din străbuni, pe care îl preluaseră de la triburile indo-europene, de pe vremea când încă mai rătăceau pe continente în căutare de teritorii şi glorie. Îl chemară şi pe Vanghelie, primarul care nu mai este, şi traseră un Vanghelion de mai mare dragul. Din această cauză, în anul 2009 Vanghelie a luat o pauză cu Vanghelioanele din lipsă de fonduri. Dar cum nimeni nu se ocupă cu inventarul prin basme şi veselia ţine trei zile şi trei nopţi, aşa au făcut şi eroii noştri până când s-au îmbătat a doua oară sărind la gâtul regizorului care nu se mai oprea din înjurat.
- Păi bine mă, golanilor, dar în ce fel de poveste vă credeţi voi? "Petrecăreţii din Boustone" Vă dau treabă serioasă, trebuie să luptaţi contra personajelor negative nu să faceţi bairam pe banii sponsorilor.
- De unde personaje negative măi vericule? Păi ce, mai ştim noi dacă Vanghelie e personaj negativ sau sponsor? Mai ales acum când abia abia îl mai vedem prin ceaţa asta.
- Şi ce vreţi să facem măi deştepţilor? Abandonăm povestea şi ne urcăm pe bar ca-n melodia lui Puya?
- Da, de ce nu e mai distractiv?
- Şi ce să înveţe bieţii copii din asta? Să bea la Vanghelioane şi să danseze pe ritm de manele? Inculţilor, amatorilor care sunteţi.
- Tu vorbeşti? Crezi că nu ştim noi cum regizezi poveştile? L-ai disperat pe Nicolaescu cu telefoanele cerându-i sfaturi peste sfaturi.
- Toţi trebuie să cerem sfaturi maestrului odată şi odată.
- Vai de maestru...
- Ba vai de noi, răspunse regizorul.
- Mai bine vai de tine. Nu ştiu cu cine vei lucra în continuare, dar dacă piticii o fac lată în fiecare seară, nu ne mai trebuie bogăţii, lupte cu zmei sau fete de împărat. Suntem fericiţi toţi împreună, cu piticoţii ăştia ba chiar şi cu purtătorul de cuvânt pe care, să-ţi spun drept, nu l-am prea simpatizat la început.
- Aşa e mă Ionele, răspunse celălalt pentru a întări afirmaţia precedentă. Cei şapte pitici chiar ştiu să se distreze frate. Cu doza noastră zilnică de iarbă, bere şi grătare peste grătare, nu ne mai trebuie nouă lupte în noroi, întrevederi cu preşedintele şi alte pericole ce ne pândesc la fiecare colţ.
Regizorului, mai că nu-i venea să-şi creadă urechilor. Cei zece nu doreau să continuie povestea pentru că descoperiseră altceva mai bun. În zadar îi ameninţă cu triplarea salariilor, le promise că vor ajunge pe mâna poliţiei deoarece nu au respectat clauzele contractelor pe care oricum le semnaseră fără să le citească. Acestea fuseseră darurile pe care piticii le oferiseră şi pe care au continuat să le ofere celor doi călători până la bătrâneţe. Sau până când au intrat la dezalcolizare şi au făcut cancer pulmonar, cauze pe care din prea mare consideraţie pentru firma de ţigarete - sponsor principal în poveste, nu le vom mai descrie aici, ele fiind întâlnite pe toate pachetele de ţigări scrise cu litere albe îngroşate "Tutunul dăunează grav sănătăţii"